– Un el privind în fugă către o ea, august 2009 –

La Picasa am adăugat o galerie cu fotografii cu pescăruşi. Abia aştept să-i revăd…

– Localnic vesel, bînd o bere la cutie şi cal neţesălat, aşteptîndu-şi stăpînul, satul Peştera din judeţul Braşov, septembrie 2009 –

Cînd cultura ajunge la discreţia nelegiuiţilor

De cîteva zile am aflat că revista Idei în dialog a încetat să mai apară. La început am crezut că e o glumă, apoi mi-am dat seama că faptul e cît se poate de adevărat. După cinci ani şi trei luni de la debut, una dintre puţinele reviste serioase de cultură din România a dispărut. Lucrul acesta a trecut aproape indiferent. Puţine bloguri anunţă sau analizează ce s-a întîmplat de fapt cu revista, iar analiştii din media românească sînt mai ocupaţi cu alte subiecte, de “real” interes pentru public, care aduc rating şi bani.

ID era o revistă patronată de aşa zisul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu. Ştim cu toţii cine este personajul. Mai trebuie spus şi că SOV deţine(a) (în decembrie 2009) grupul Realitatea-Caţavencu, grup media sub care apărea şi ID. Rezultatele alegerilor au fost triste pentru SOV, drept pentru care, multe din revistele scoase pe banii lui au fost închise în ianuarie. Printre ele se numără şi ID. Domnul Patapievici, susţinător declarat al preşedintelui Băsescu, a pierdut de această dată. ID nu era un mare consumator de bani. Să fim serioşi, un ziar de 50 de pagini, cu apariție lunară, în care multe articole erau publicate prin contribuţiile benevole ale multor oameni de cultură din România, neremunerate deci, are un buget mult mai mic decît o revistă precum Tabu, unde numai un pictorial făcut de un fotograf profesionist costă cît cîteva numere din ID. Sigur, şi la ID erau salarii, cheltuieli de tipografie etc, dar puse pe hîrtie, nu însemnau mare lucru la banii patronului.

Oare SOV chiar a ajuns să depindă de nişte zeci de mii de euro pe an? Sigur că nu. Răspunsul la întrebarea de ce a murit ID? e altul: democraţia din România e prea săracă pentru a investi în cultură. România nu produce oameni de afaceri suficient de dotați intelectual pentru a investi şi în cultură. America sfîrşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX îi datorează enorm, din punct de vedere cultural, unui om extrem de bogat (considerat al doilea într-un clasament al tuturor timpurilor), numit Andrew Carnegie. Universitatea din Pittsburgh a fost fondată din banii lui, ca şi multe biblioteci, muzee şi lăcaşuri de cultură din America. Omul avea legături cu mafia americană dar asta n-a contat: cea mai mare parte a banilor lui i-a investit în cultură, lucru care se vede şi astăzi. Poate fi un exemplu pentru “industriaşul” român? Nu poate, pentru că în România afacerile nu cresc natural, iar oamenii din spatele lor nu au timp să aştepte şi nici bani de aruncat “aiurea”. Nici educaţia acestor oameni nu e una prea strălucită, aşa că investiţiile în cultură, sponsorizările, actele de caritate etc sînt infime.

În România o revistă precum ID nu valorează nimic: nu o citeşte aproape nimeni, deci de ce ar apărea în continuare, dacă nu aduce profit? Nu avem loc pentru o piaţă a ideilor, pentru discuţii civilizate, pentru argumente. Lucrurile au ajuns extrem de îngrijorătoare. Rezultatul se vede oriunde, din faţa camerelor de luat vederi, unde politicianul român agramat şi violent vrea să-şi tranşeze problemele fără nici cele mai elementare maniere şi pînă în periferia oraşelor sau în marginea satelor, inundate de gunoaie, manele şi construcţii monstruoase. O astfel de Românie nu are nicio şansă de supravieţuire pe termen lung, la nivel european, fără investiţii serioase în cultură. Şi aici nu mă refer numai la învăţamîntul elementar, şi el cu ample metastaze, mă refer la locuri în care oamenii civilizaţi să poată discuta la un alt nivel decît cel propus de televiziuni sau ziarele cotidiene. ID era un astfel de loc. A murit?!

Sper din toată inima că domnul Patapievici nu a fost înfrînt. Sper din toată inima că, deşi acum plăteşte pentru poziţia verticală pe care a avut-o în toţi anii din urmă, va găsi resurse să continue. ID poate să rămînă măcar în spaţiul “virtual”, o revistă pe Internet. Mă întreb de ce Institutul Cultural Român, condus tot de domnul Patapievici, institut subvenţionat de statul român, nu preia brandul pentru a-l duce mai departe?! Oare statul român chiar crede că va rezista numai adăugînd noi şi noi impozite? E timpul şi pentru investiţii “nepragmatice” care, cu siguranţă, vor da roade mai încolo. Altfel România se va îneca de-a dreptul în mlaştini create de posturi precum Realitatea sau în sutele de tabloide cu care românii îşi spală creierii zilnic.

PS. Aceeași soartă tristă o are și revista Dilemateca. Oare s-ar putea imagina o Americă fără The New York Review of Books?

Am adăugat la Picasa un nou album cu panorame din Roma.

Comentariul meu despre Cartea foametei a apărut astăzi şi la editura Liternet, aici. Cartea încă se mai găseşte pe site-ul editurii Curtea Veche, aici.

– Plajă, soare şi o Mare Neagră verde în staţiunea Sfinţii Constantin şi Elena (aka Sveti Konstantin) din Bulgaria, septembrie 2008 –

… e la fel de urît în fiecare anotimp. Astă primăvară l-am fotografiat cu pomi în floare, crezînd că o să-i acopăr astfel cicatricile şi rănile adînci. N-am reuşit. Casele bătrîne, cu grădiniţe de flori în faţă, sînt singurele care mai emană parfum de epocă. Au rămas puţine. Vile obscene au invadat zona. La doi paşi dai de blocuri gri, cu faţade nemachiate de zeci de ani. Oamenii vin la stadionul de peste drum să-şi descarce frustrările adunate peste săptămînă. Trenurile trec frenetic la doi paşi, provocînd permanent cozi interminabile de maşini pe străduţele devenite neîncăpătoare. Şoferii grăbiţi înjură copios bariera lăsată cu 10-15 minute mai devreme de trecerea marfarului. Tirurile, încercînd să ajungă la fabrica de lactate de peste drum, se tîrîie cu greu prin gropile adînci, lăsate neastupate de echipele de la apă, cablu, electrica sau gaz. Se sapă şi se reasfaltează de mîntuială de două, trei ori pe an. Ai senzaţia, de fiecare dată, că acum e ultima dată, că ăştia ştiu ce fac, că de mîine va fi altfel. Drumul proaspăt cîrpit e spart peste cîteva zile de alţii, care mai pun o ţeavă, mai scot un cablu, mai găsesc ceva de făcut. Se lucrează… Acum străzile sînt pline de gheaţă şi zăpadă neagră. Oamenii dîrdîie în staţii aşteptînd troleul, uitîndu-se la Băsescul de pe afişele rămase din campanie, care le promisese o Românie decentă. Oare cum ar arăta România decentă?

Cartierul meu, primăvara, în cîteva imagini aici.

– Platon şi Alice, iulie 2009 –

-Biciclist cu multă bere-n spate, aprilie 2009, Braşov –

Prima dată am auzit despre foametea din 1946-1947 cînd eram de vreo cîţiva ani. Tata îmi povestise atunci în treacăt prin ce trecuse la vîrsta de 10 ani. Nu se mai găsea nimic de mîncare în Moldova şi oamenii începuseră să migreze în căutare de hrană. Asta se întîmpla în zona Vrancei. Erau 4 băieţi, tata cel mai mare, şi soarta lor era în mare primejdie. În `46 fusese o secetă teribilă şi nu se făcuse nimic pe cîmp în zonă. Bunica a plecat atunci cu un tren marfar în Oltenia, la strîns grîu „pe urmă”, adică boabe răzleţe, rămase de la secerat. Ajunsese înapoi cu jumate de sac, grîu care le-a salvat apoi vieţile. Cînd ascultam poveştile astea teribile, în copilărie, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă să-ţi fie foame. Trăiam, e adevărat, cu cartele de pîine, zahăr, ulei, mîncam brînză cu ceai şi pîine cu unt şi gem, dar măcar aveam cu ce-mi umple stomacul. Mai tîrziu, tot înainte de `89 fratele meu făcea „foamea” în căminele studenţeşti din Iaşi. Era politehnist, mînca bulion pe pîine şi, odată la cîteva săptămîni, „bunatăţi” trimise de acasă. Au trecut anii încet, încet, şi memoria a îngropat undeva în adîncuri senzaţia de foame. Senzaţie care, dacă judec acum obiectiv, nici n-am cunoscut-o cu adevărat. Căci după ce-am citit Cartea foametei am început să înţeleg cu adevărat sensul cuvîntului „foame”.

Larisa Turea, jurnalistă şi critic de artă din Moldova de peste Prut, a reuşit să construiască un teribil volum de mărturii despre foametea din Moldova „rusească” din aceeaşi perioadă, anii `46-`47. Cartea este rezultatul unui efort de 15 ani de a aduna mărturiile puţinilor supravieţuitori ai unui fenomen de exterminare în masă a populatiei româneşti din provincia pe care Rusia ne-a luat-o în timpul celui de-al doilea război mondial. Înfometarea era, în Rusia, arma cea mai puternică de subjugare şi control a oamenilor. Fusese pusă în practică încă din 1922 de bolşevici, în zona Volga-Urali, atunci cînd o bună parte din populaţia rurală fusese decimată de o foamete îngrozitoare. Metoda era simplă: ţăranilor li se luau progresiv toate produsele agricole. Foametea se instala încetul cu încetul. Oamenii începeau să se îmbolnăvească şi să moară. Alţii fugeau către locuri mai „bune”. Şirul dramelor era nesfîrşit, în număr de milioane. A urmat apoi, în 1932-1933, o altă mare foamete, în Ucraina. Noua republică era ostilă politicii Moscovei de înfiinţare a colhozurilor. Ucrainienii erau naţionalişti convinşi şi greu de supus. Stalin i-a îngenunchiat imediat prin aceeaşi metodă infailibilă. Au murit de foame în nici doi ani în jur de 7 milioane de oameni. E un număr pe care nici o minte omenească normală nu-l poate cuprinde. Morţi lente, triste, chinuitoare, anonime.

Au urmat apoi moldovenii de peste Prut. Nici ei nu iubeau colhozurile şi nici pe ruşi. Li s-au impus cote de cereale aberante de dat la stat, cote care practic însemnau cam tot ce produceau într-un an. Podurile caselor erau măturate, la propriu, de agenţii statului care trebuiau să strîngă ultimul bob de grîu. Erau percheziţionate toate ascunzişurile: sobe, hornuri, cămări. Oamenii erau stimulaţi să se pîrască între ei. Copiii erau ademeniţi cu o bomboană ca să spună unde ascunde tata grîul. Încetul cu începul neomenia a pus stăpînire pe vieţi: oamenii au început să mănînce tot ce se putea imagina, scoarţă de copac, ierburi, turte de pămînt, rumeguş, cîini, pisici, vrăbii, orice. Peste satele româneşti se aşternuse liniştea. Oamenii se uscau şi mureau în tăcere. Uliţele erau pline de morţi, pe lîngă toate gardurile. Cadavrele erau îngropate în gropi comune, fără pomeni, fără slujbe, fără nimic. Cine avea o vacă o ţinea în casă de frica hoţilor care erau în stare să omoare ca să fure o astfel de „avere”. Degradarea ajunsese apocaliptică: părinţii îşi sacrificau unul dintre copii pentru a-l da de mîncare celorlalţi muribunzi din familie. Omul ajunsese neom. Comuniştii învinseseră. Nu mai exista forţă pentru revoltă, pentru indignare, pentru a striga măcar. Oamenii doar mureau încet. Înfometarea era cea mai puternică armă de control social folosită de Stalin.

Cartea foametei se citeşte cu lacrimi în ochi. Sînt în ea mărturiile a 50 de oameni, provenind din diverse medii sociale, toţi supravieţuitori ai foametei care în Moldova a secerat peste 250000 de oameni. Poveştile din această carte nu pot fi descrise nicicum. Oamenii vorbesc uneori cu greu despre ce-au îndurat atunci. Mulţi şi-au pierdut la vremea respectivă mai toate rudele. Sînt amintiri care, dezgropate, provoacă mai multă suferinţă decît atunci cînd au fost trăite. Apocalipsa n-a arătat niciodată mai real ca în cartea aceasta. Larisa Turea spune că nici astăzi, în Modova, foametea din 1946-47 nu e recunoscută oficial. Manualele de istorie vorbesc despre secetă şi despre jugul româno-fascist ca şi cauze ale miilor de morţi din acei ani. Ca şi cum românii colectau cu frenezie sutele de mii de tone de grîu care luau drumul Rusiei, într-o provincie care nu le mai aparţinea.

„Atunci mi-am dat seama cît e de umilitoare foamea şi cît e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pîine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el însuşi se supune. Măcar mirosul de pîine să-l simtă, mai mult n-are nevoie de nimic – nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de distracţii – de nimica-n lume. Poate din cauza asta poporul nostru este atît de speriat: pîine şi pace, pîine şi pace, îi bucuros că le are şi nu-i trebuie mai mult…”

„Mai era pe timpul ăsta, ţin minte, o mare frică. Ca să vă închipuiţi pînă unde a ajuns frica – ce înţelegeam noi, copiii!- dacă luam o bucată de hîrtie ca sa ne ducem în rîpă, o studiam foarte minuţios, o citeam de la coadă la cap şi invers – nu cumva să fie cuvîntul Stalin – să nu nimerim din cauza asta în Siberia, căci asta se interpreta ca un act politic. Doamne fereşte să se fi întîmplat şi vreo fotografie. Deci, alături de foame, încă o mare frică – frica ideologica”. (Ion Mija, Pohoarne, Floreşti).

Cartea foametei se găseşte aici.

Un interviu extraordinar cu autoarea cărţii se află aici

– Jucării de pluş şi rufe atîrnate la uscat într-un bloc din cartierul Bartolomeu din Braşov, aprilie 2009 –

Anul care vine peste cîteva ore nu va fi mai bun dacă noi nu vom încerca să fim mai buni. Vă urez din toată inima să încercaţi şi să reuşiţi să fiţi mai buni, să acordaţi mai mult timp lucrurilor mărunte şi simple dar care dau cu adevărat culoare vieţii, să vă petreceţi mai mult timp alături de cei pe care-i iubiţi, să închideţi televizoarele şi să citiţi cărţi bune, să întoarceţi capul către cel de lîngă voi aflat la ananghie, să vă solidarizaţi cu micile sau marile probleme ale celor din jur puţin mai mult şi, nu în ultimul rînd, să deveniţi mai conştienţi că România nu e un nume abstract, ci tot ceea ce ne înconjoară şi de foarte multe ori ne enervează, iar acest concept abstract se poate schimba în bine doar prin voinţa şi cu efortul nostru, că nimeni n-o va face dacă noi n-o vom face. Să aveţi parte de sănătate, bucurii de tot felul şi multă linişte, dar nici prea multă ca să nu devină un an monoton. La Mulţi Ani!

O retrospectivă în imagini a anului 2009 se află aici.

– Dimineaţă de iarnă cu oameni mergînd spre biserica din Centrul Civic din Braşov, ianuarie 2001 –

“Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paştilor)

Amărît şi plin de gînduri am petrecut si această zi, de cum m-am sculat am ieşit la soare şi citesc în Biblie şi mă gîndesc că vin Sfintele Paşti şi sunt aicilea.

Paşti petrecut în necaz. Sunt disperat şi fără nicio nădejde, trăiesc şi eu din mila Domnului, pînă se va îndura Dumnezeu şi mă va strînge de pe pămîntul celor vii.

Stau la Soare şi ma gîndesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cît de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi el la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plîng păcatele singur şi fără nicio mîngîiere, flămînd, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată, acuzînd şi iertînd tov. de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu.

Cît năcaz, cîtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gînduri fără niciun rost au întîmpinat într-aceştia 4 ani de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe suprafaţa pămîntului să-şi poată imagina viaţa mea de cîine pe care am trăit-o aceşti 4 ani, iaca se împlinesc la 4 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în gruet că zăpada de pe faţă s-a pleşit. În vîrful Gruetului, pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna de cînd stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.

Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători care şi-au vîndut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg de zahăr şi o litră de ulei şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în Raiul bolşevic. Peste noapte mi-am tăiat lemnele, m-am culcat la ora 24.”

Autorul rîndurilor citate se numeşte Vasile Motrescu şi era căutat de Securitate de cîţiva ani, la data cînd nota în jurnal gîndurile de mai sus. Avea în acel moment 32 de ani şi intrase deja în categoria bandiţilor României. Locuitor al Bucovinei de Nord, viaţa lui Motrescu avea să se schimbe complet odată cu intrarea ruşilor în țară, în primăvara lui 1944. Atunci fugise în munţi şi se alăturase unei grupări de partizani antisovietici, gruparea Macoveiciuc. Credea că ruşii vor staţiona temporar în zonă, că americanii vor veni curînd şi el va putea să iasă din nou la “lumină”. Dar lucrurile n-au stat aşa. După vreun an, cînd războiul era deja încheiat şi comuniştii încă nu preluaseră definitiv puterea, Motrescu coboară din munţi, în satul natal, Vicovu de Jos, din judeţul Suceava. Se însoară şi are doi copii. Lucrurile par să se aşeze pentru el, cînd, în 1949, află că e căutat de Securitate pentru acţiunile antisovietice de acum cîţiva ani. E sfîrşitul scurtei perioade de linişte şi începutul sfîrşitului.

Povestea ţăranului Vasile Motrescu e fascinantă, nu atît prin acţiunile întreprinse de el în cei 9 ani cît a fost hărţuit de Securitate, cît mai ales prin mentalitatea lui care reiese din paginile de jurnal, scrisorile adresate Securităţii şi versurile de pribegie, din intervalul 1951-1954. Deşi avea numai şase clase, Motrescu era un autodidact, pasionat de lectură şi scris. Avea o voinţă extraordinară, dar şi un gen de idealism sau boemă, ca mulţi tineri din generaţia sa. Umbla cu Biblia în raniţă şi era cartea pe care a citit-o în tot răstimpul cît a fost pribeag prin munţii si pădurile Bucovinei. Credea în libertate şi nu-şi putea imagina viaţa trăită sub comunişti.

Anii dintre 1949 şi 1958 vor fi extrem de zbuciumați pentru Motrescu. Securitatea îl va captura de două ori şi, lăsîndu-l liber, îl va folosi din umbră la deconspirarea altor unităţi de partizani. Motrescu apare în arhivele Securitătii cu un angajament semnat, de aşa zis colaborator, în vederea infiltrării şi demascării partizanilor din munţii Făgăraş, conduşi de Ion Gavrilă-Ogoranu. Securitatea proaspăt înfiinţată era incapabilă să neutralizeze prin forţă grupările anticomuniste din munţi. Confruntîndu-se cu o rezistenţă cu mult peste aşteptări, Securitatea va apela la specialişti ruşi care vor aduce în România metode noi de anihilare, cele mai frecvente fiind crearea de grupări “fantomă” de partizani şi infiltrările lor în grupările adevărate. În anii ’50 au existat în România aproape 2000 de astfel de grupări, de la celule de 2-3 partizani la adevărate grupări de rezistenţă de pînă la 2000 de membri. E o parte a istoriei recente trecută prea uşor cu vederea şi neexploatată îndeajuns în termeni de restaurare a moralitătii şi demnităţii românilor. Se vorbeşte prea mult despre solul fertil găsit de ruşi aici, despre moralitatea îndoielnică şi cedarea prea uşoară a părinţilor şi bunicilor noştri în faţa ameninţării roşii. Dar se uită, de cele mai multe ori, că a existat această perioadă de 14-16 ani, pînă aproape de 1964, timp în care mulţi români au spus “nu” comunismului în diverse feluri şi, marea lor majoritate, cu preţul vieţii.

Motrescu nu a trădat, deşi avea un pact cu Securitatea. A existat un moment cheie, cînd, însoţit de securişti deghizaţi în partizani, a intrat în contact cu gruparea Ogoranu. Trădarea era aproape înfăptuită, dar Motrescu şi-a avertizat camarazii în ultima clipă şi a reuşit să-i scape din mîinile Securităţii. Cu timpul preţul pus pe capul lui a crescut enorm. Motrescu era căutat peste tot, nevasta şi tatăl erau anchetati şi supravegheaţi în permanenţă. În 1952 e condamnat ” în lipsă” la 23 de ani de închisoare, pentru tîlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice. Tîlhăriile erau de fapt contacte cu ciobanii care-i dădeau de mîncare şi care apoi simulau un jaf, pentru a nu putea fi suspectaţi că-l ajută. Răspîndea şi manifeste prin sate, în aşteptarea americanilor. Era singurul mod în care mai putea continua, nu mai exista cale de întoarcere.

În 1955 Motrescu e găsit de trupele de Securitate într-o ascunzătoare. Era împreună cu alt fugar, Gavril Vatamaniuc. Are loc o luptă armată în care Motrescu şi Vatamaniuc împuşcă 3 soldaţi, dar reuşesc să scape. Va fi condamnat la 30 ianuarie 1956, din nou în lipsă, de data aceasta la moarte prin împuşcare, pentru “crimă de acte de teroare”. Doi ani mai tîrziu va fi tradat de un sătean şi prins în casa familiei Sfichi din Gălăneşti. Gazdele îl ascunseseră vreme de aproape 3 ani. Va fi dus la Penitenciarul Botoşani, unde, după o anchetă de cîteva luni, va fi executat la 29 iulie 1958.

La începutul anilor ’50 harta rezistenţei anticomuniste româneşti avea o mulţime de “pete” în zona munţilor Carpaţi, începînd cu nordul Bucovinei, continuînd cu Mulţii Vrancei, cu Fărăraşul şi pînă în Apuseni. Mii de tineri români s-au jertfit încercînd să oprească barbaria rusească şi mai apoi, pe cea a comuniştilor autohtoni. N-au reuşit. Dar au reuşit să rămînă în memoria colectivă ca una dintre cele mai vii generaţii pe care le-a avut România. Nu e puţin lucru. Pentru că în vremurile acelea atît de tulburi în care trădarea și frica erau omniprezente, cîţiva români au reinventat noţiunile de patriotism şi demnitate.

PS. Cartea folosită la acest articol se găseşte aici.

Tata îmi dă un telefon şi-mi spune că s-a hotarît să-l taie pe Ghiţă, că nu prea mai mănîncă şi că e şi aşa foarte frig afară, că afumătoarea e deja pregătită şi că vrea şi el, anul ăsta, să se bage în “casă” mai repede. “Sacrificiul” e planificat, aşadar, pentru săptămîna viitoare, sîmbătă. Tata s-a mutat de la oraş la ţară, în Vrancea, între nişte dealuri cu viţă de vie şi alei minunate cu plopi bătrîni. Cînd merg acolo am întotdeauna senzaţia de timp anchilozat: drumurile arată la fel ca în copilăria mea, cu mult praf sau noroi, în funcţie de vreme. Maşini trec rar pe uliţe. Casele oamenilor, în afară de cele cîteva noi, ale stranierilor, arată cam la fel: făcute din chirpici, bolţari sau cărămidă (mai rar), vopsite în alb sau crem şi acoperite cu tablă. Au apărut, ce-i drept, mai peste tot, antene parabolice, un detaliu care face, cumva, diferenţa cu anii de dinainte de ’89.

continuarea se află la Liternet, aici.

– Sfîrşit de miuţă şi motan alergînd fericit pe o stradă din cartierul Şchei din Braşov, noiembrie 2004 –

Fără să mă gîndesc o clipă că ar putea fi interpretate în “notă” electorală, portocalele uitate într-o plasă prin cămară au fost delicioase din punct de vedere cromatic şi mi-au servit extrem de bine la un scurt exerciţiu de fotografie la minut, fără pregătiri deosebite, doar o sursă de lumină, un trepied şi un obiectiv cît mai luminos.

– Copii jucîndu-se la marginea cartierului Şchei din Braşov, martie 2003 –