Cînd cultura ajunge la discreţia nelegiuiţilor

De cîteva zile am aflat că revista Idei în dialog a încetat să mai apară. La început am crezut că e o glumă, apoi mi-am dat seama că faptul e cît se poate de adevărat. După cinci ani şi trei luni de la debut, una dintre puţinele reviste serioase de cultură din România a dispărut. Lucrul acesta a trecut aproape indiferent. Puţine bloguri anunţă sau analizează ce s-a întîmplat de fapt cu revista, iar analiştii din media românească sînt mai ocupaţi cu alte subiecte, de “real” interes pentru public, care aduc rating şi bani.

ID era o revistă patronată de aşa zisul om de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu. Ştim cu toţii cine este personajul. Mai trebuie spus şi că SOV deţine(a) (în decembrie 2009) grupul Realitatea-Caţavencu, grup media sub care apărea şi ID. Rezultatele alegerilor au fost triste pentru SOV, drept pentru care, multe din revistele scoase pe banii lui au fost închise în ianuarie. Printre ele se numără şi ID. Domnul Patapievici, susţinător declarat al preşedintelui Băsescu, a pierdut de această dată. ID nu era un mare consumator de bani. Să fim serioşi, un ziar de 50 de pagini, cu apariție lunară, în care multe articole erau publicate prin contribuţiile benevole ale multor oameni de cultură din România, neremunerate deci, are un buget mult mai mic decît o revistă precum Tabu, unde numai un pictorial făcut de un fotograf profesionist costă cît cîteva numere din ID. Sigur, şi la ID erau salarii, cheltuieli de tipografie etc, dar puse pe hîrtie, nu însemnau mare lucru la banii patronului.

Oare SOV chiar a ajuns să depindă de nişte zeci de mii de euro pe an? Sigur că nu. Răspunsul la întrebarea de ce a murit ID? e altul: democraţia din România e prea săracă pentru a investi în cultură. România nu produce oameni de afaceri suficient de dotați intelectual pentru a investi şi în cultură. America sfîrşitului de secol XIX şi a începutului de secol XX îi datorează enorm, din punct de vedere cultural, unui om extrem de bogat (considerat al doilea într-un clasament al tuturor timpurilor), numit Andrew Carnegie. Universitatea din Pittsburgh a fost fondată din banii lui, ca şi multe biblioteci, muzee şi lăcaşuri de cultură din America. Omul avea legături cu mafia americană dar asta n-a contat: cea mai mare parte a banilor lui i-a investit în cultură, lucru care se vede şi astăzi. Poate fi un exemplu pentru “industriaşul” român? Nu poate, pentru că în România afacerile nu cresc natural, iar oamenii din spatele lor nu au timp să aştepte şi nici bani de aruncat “aiurea”. Nici educaţia acestor oameni nu e una prea strălucită, aşa că investiţiile în cultură, sponsorizările, actele de caritate etc sînt infime.

În România o revistă precum ID nu valorează nimic: nu o citeşte aproape nimeni, deci de ce ar apărea în continuare, dacă nu aduce profit? Nu avem loc pentru o piaţă a ideilor, pentru discuţii civilizate, pentru argumente. Lucrurile au ajuns extrem de îngrijorătoare. Rezultatul se vede oriunde, din faţa camerelor de luat vederi, unde politicianul român agramat şi violent vrea să-şi tranşeze problemele fără nici cele mai elementare maniere şi pînă în periferia oraşelor sau în marginea satelor, inundate de gunoaie, manele şi construcţii monstruoase. O astfel de Românie nu are nicio şansă de supravieţuire pe termen lung, la nivel european, fără investiţii serioase în cultură. Şi aici nu mă refer numai la învăţamîntul elementar, şi el cu ample metastaze, mă refer la locuri în care oamenii civilizaţi să poată discuta la un alt nivel decît cel propus de televiziuni sau ziarele cotidiene. ID era un astfel de loc. A murit?!

Sper din toată inima că domnul Patapievici nu a fost înfrînt. Sper din toată inima că, deşi acum plăteşte pentru poziţia verticală pe care a avut-o în toţi anii din urmă, va găsi resurse să continue. ID poate să rămînă măcar în spaţiul “virtual”, o revistă pe Internet. Mă întreb de ce Institutul Cultural Român, condus tot de domnul Patapievici, institut subvenţionat de statul român, nu preia brandul pentru a-l duce mai departe?! Oare statul român chiar crede că va rezista numai adăugînd noi şi noi impozite? E timpul şi pentru investiţii “nepragmatice” care, cu siguranţă, vor da roade mai încolo. Altfel România se va îneca de-a dreptul în mlaştini create de posturi precum Realitatea sau în sutele de tabloide cu care românii îşi spală creierii zilnic.

PS. Aceeași soartă tristă o are și revista Dilemateca. Oare s-ar putea imagina o Americă fără The New York Review of Books?