Studiu pe gîndurile şi fumurile prietenilor mei, Bogdan şi Sorin.

Astăzi a apărut pe site-ul Liternet fotografia cu numărul zece, aici.

– Ceaţă pe dealurile de la Săcele, octombrie 2006 –

Parc, copii, adulţi, gălăgie. Cei mari sînt crispaţi, mai ales cînd vine vorba de “instalaţii” mai periculoase. Abia dacă surîd puţin, neputînd rezista, în cele din urmă, rugăminţilor celor mici. Ei sînt mai curajoşi, de fapt mai autentici, mai fără perdea. Ce-au de pierdut? Cei mari au argumente întotdeauna, sau cred că le au, ei ştiu mai tot timpul ce e bine şi ce nu e bine, pentru că, pare-se, vîrsta înseamnă experienţă. Chiar dacă n-au sărit în viaţa lor un metru de la sol, ei ştiu că lucrul acesta poate fi periculos. Cei mici sînt doar lipsiţi de inhibiţii sau ipocrizii, nu sînt falşi, ei sînt doar copii. Şi ştiu să se joace. Cei mari nu mai ştiu. Au uitat cu desăvîrşire. La ce le-ar mai trebui, oare?! Poate că ar putea să schimbe puţin lumea în care se învîrt jucîndu-se şi ei cîteodată.

Fotografia cu numărul nouă a apărut la editura Liternet, aici.

– Panou de escaladă cu graffiti în faţa ruinelor unei fabrici comuniste, a poporului, la Brăila, 2008 –

Prima fotografie din serie e făcută în 2006, masivul Piatra Craiului, zona vîrfului “La Om”, în direcţia sud-est, către satele Peştera, Măgura şi Şirnea. Zona, aşa cum se vede, e devastată profund de masivele tăieri de păduri. Următoarele sînt făcute în iulie 2009. Acestea sînt doar cîteva dealuri, din zona parcului, rase complet sau aproape complet în urma tăierilor ilegale de păduri. Ele continuă în direcţia Dâmbovicioara-Argeş, mai abitir. Am trimis prima fotografie, acum 3 ani, la toate ziarele mari din Bucureşti, precum şi ministrului de atunci al agriculturii, Gheorghe Flutur. Reacţia tuturor a fost nulă. Am fost surprins să primesc totuşi un telefon de la nu ştiu care secretar de stat din ministerul agriculturii, un tip plin de vervă şi bun de gură, care m-a ţinut de vorbă vreun sfert de oră, timp în care a încercat să mă convingă că ei, marii mahări de la Bucureşti, nu prea au ce să facă. Şi atunci l-am întrebat, bun, dar de ce mai staţi pe scaunul ăla?! Dacă tot nu poţi să faci nimic, şi nu la Harghita în pădure (unde, apropos, e şi mai rău!), ci într-un parc “naţional”, la o aruncătură de băţ de Bucureşti, atunci de ce nu te dai la o parte, poate sînt alţii care ar vrea să încerce? Omului îi trebuia neapărat elicopter cu care să-i surprindă în flagrant pe făptaşi. L-am invitat la o plimbare prin Crai, duminica, fără elicopter. Costă mult, face zgomot şi e mai fain pe jos. Treci pe lîngă băieţii cu drujbe, îi saluţi, ei îţi răspund politicos şi-şi văd mai departe de treabă. Treaba lor e să cureţe dealurile de trunchiuri, nu şi de crengi. Problema mare nu e numai că rad totul în calea lor, dar nici nu adună resturile, rezultatul fiind zeci, poate sute de hectare înecate în ramuri şi masă lemnoasă nefolositoare, care nu mai lasă nici o plantă să crească, nemaivorbind aici de replantări. Ei bine, domnul secretar de stat a promis o vizită în zonă, lucru care nu s-a mai întîmplat, fireşte. Între timp tăierile s-au cam terminat, parcul arată acum jalnic şi nimeni nu mai zice nimic.

Da, e un dezastru ecologic, pe care, culmea, Uniunea Europeană l-a trecut cu vederea în 2006, cînd a premiat administraţia Parcului cu Diploma Europeană pentru rezultate deosebite în administrarea parcului! Fără comentarii!

E greu de descris mersul pe dealurile cu pricina. Dacă în Bucureşti se dărîmă cu buldozerul case de patrimoniu ziua în amiaza mare, cu toţi frecătorii de mentă din ministerul Culturii asistînd relaxaţi la asemenea distrugeri, să te mai miri că undeva, la mama naibii, în munţi, se taie pădurile de dimineaţă pînă noaptea, 7 zile pe săptămînă, într-un parc naţional? Ce e de făcut? Nimic. Să ne continuăm plimbările şi drumeţiile pe cărările Craiului, cu ochii aţintiţi în altă parte, nepăsători şi ignoranţi. Aici nu se mai poate face nimic!

Fotografia a opta se află aici.

– Peretele unei magazii de lemne la Mănăstirea Horezu, Vîlcea, 2005 –

Episodul I din seria Antologia ruşinii se gaseşte aici.
Episodul al II lea din seria Antologia ruşinii se gaseşte aici.

Ce am găsit în Antologia ruşinii m-a scîrbit mai mult decît m-am aşteptat. Din mai multe motive: am găsit acolo nume pe care speram să nu le găsesc: George Emil Palade, Radu Beligan, Amza Pelea, Marin Preda, Ion Jalea, patriarhul Iustin Moisescu şi mulţi, mulţi alţii, oameni care, chiar dacă n-au aderat la sistem, au avut cedările lor, mai mari sau mai mici, pentru diverse avantaje. E greu de acceptat faptul că oameni de valoare, care au făcut ani grei de temniţă, pe motive politice, să scrie apoi rînduri “înălţătoare” despre partid şi cîrmaci. Apoi m-a scîrbit demenţa şi paroxismul unor discursuri. Una e să ai un ton rezervat şi să încerci să-ţi păstrezi o brumă de demnitate şi alta e să delirezi lungi omagii, rime şi secreţii diareice la adresa conducătorilor şi a marilor realizări, cînd lumea murea de frig, înfometare sau în închisori. E de neînchipuit cum oameni precum Vadim, Păunescu, Nicolaescu şi încă mulţi alţii rezistă în continuare într-o Românie desprinsă de comunism, cel putin teoretic, acum 20 de ani. Şi nu numai că rezistă, dar sînt personaje cheie în societatea actuală, promovate la nesfîrşit de o mass-media controlate de aceiaşi foşti turnători, mari securişti şi torţionari, manipulatori şi poeţi de curte. Şi nu în ultimul rînd am rămas aproape mut citind despre avantajele materiale ale celor mai fruntaşi creatori de “artă” omagială. Iată cîteva exemple:

“Miliardarii valahi se recrutează dintre miliardarii de rime şi măscăricii scenelor. Poetul Eugen Jebeleanu a încasat 100000 lei, în şase luni, adică leafa pe 40 de ani a atîtor prieteni ai mei titraţi, ajunşi magazioneri cu două sute de lei pe lună. Maria Banuş a primit 25000 lei pe un volum de versuri drăgălaşe, adică leafa pe zece ani! Poeţii şi cîntăreţii sunt miliardarii epocii” (Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), Editura Vremea, Bucureşti, 2002, p. 80).

“Aveam , ca profesor, 500 de lei pe lună, Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sînge voluntar, primeam pentru 200 de grame de sînge 50 de lei şi un kilogram de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3000-5000 lei. Căuta mobila şi covoare de preţ, achiziţiona, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile…” (I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, vol 2, p. 307).

“Pentru comanda unui tablou de mari dimensiuni, onorariul artistului putea atinge 60000 de lei, cînd un salariu bun era între 2-3000 de lei pe lună. La sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, revistele care publicau reproduceri ale lucrărilor îi plăteau şi ele pe artişti…” (Adrian Cioroianu, “Videologia lui Nicolae Ceauşescu. Conducătorul şi obsesia autoportretului”).

Cartele pentru 300 de grame de pîine pe zi, cozi la ouă la -17 grade în viscol, la butelii, la… orice, pentru că lipsea totul sau, pe de altă parte, recompense uriaşe pentru artă comandată? Unii au preferat prima variantă. Şi au continuat şi să meargă la biserică, să nu le fie frică pînă la capăt, adică să nu cedeze, să spere chiar. Ceilalţi au ajuns milionari.

Dulce Românie asta ţi-o doresc!

(sfîrşit)

Fotografia cu numărul şapte a apărut proaspătă şi roz pe situl Liternet, aici.

– Macro pe o scoică sexy, 2004 –

Dacă vrei să simţi puţin mai multă libertate decît de obicei sau dacă vrei doar să bei ceva şi să asculţi valurile, dacă vrei să dansezi, să dai o bilă, să nu-ţi mai pese de nimic, dacă te-ai umplut de porcării din cauza vecinilor, a ciudaţilor de tot felul, a şefilor sau a tuturor, dacă cititul în metrou a devenit o corvoadă, dacă cafeaua de dimineaţă îţi perforează stomacul, dacă berea cu prietenii e mai mult o amintire, dacă nu ţi-a mai bătut inima la o întîlnire de nu mai ţii minte de cînd, dacă duşul e prea cald, dacă pizza de la birou a devenit execrabilă, dacă n-ai mai rîs demult sau dacă n-ai mai stat de vorbă cu tine de un secol, dacă răsăritul şi apusul încă te mai vrăjesc… atunci poate ar fi o idee bună să mergi la mare!

A apărut numărul şase, aici.

– O bucată din vechiul zid al cetăţii Braşovului, sub Tâmpa. Datorită restaurării neprofesioniste zidul arată astăzi ca peretele unei proprietăţi private oarecare, toate acele frumoase semne de bătrîneţe fiind complet acoperite, 2004 –

Astăzi a apărut fotografia numărul cinci, aici (E una dintre favoritele mele, nu uitaţi s-o votaţi 😉

– Oi în mişcare, 2004 –

Unul din lucrurile simple, dar minunate ale vieţii, e să vezi un dram de speranţă răsărită undeva unde se instalase durerea sau disperarea. Poate părea puţin la prima vedere, dar întotdeauna un sfîrşit e un nou început, iar pentru un nou început ai nevoie în primul rînd de speranţă. Pe care ţi-o poţi lua din credinţă şi de la cei din jur. Cînd se întîmplă să vină din amîndouă direcţiile trebuie să crezi că lucrurile vor merge bine. Altfel lumea ar arăta mult mai rău!

PS. Poze din Ciucaş, făcute recent.

În aceste zile în care ecranele televizoarelor sînt inundate de portretele unui cîntăreţ născut negru şi mort alb, dispariţia lui Matei Călinescu a trecut complet neobservată în România. Buletinele de ştiri din ultimele zile au anunţat sec moartea marelui cărturar român sau nici măcar n-au făcut-o. Din aşa ceva nu se face “rating”, deci n-are rost să insistăm pe subiectele care i-ar face pe români să schimbe canalul şi să caute subiecte de bîrfă mai pasionale.

Matei Călinescu a murit în America, la vîrsta de 75 de ani. Profesor universitar din 1979, în America, la Indiana University din Bloomington, Matei Călinescu a fost unul dintre cei mai mari teoreticieni şi critici literari români şi nu numai. A publicat numeroase cărţi de critică, poezie, studii, jurnale, dialoguri. Cartea sa “Cele cinci feţe ale modernităţii” se află, foarte probabil, în toate marile biblioteci ale lumii. Dar cartea care m-a impresionat cel mai mult, cu siguranţă cea mai sensibilă scriere pe care am citit-o pînă acum, este “Portretul lui M”, o carte de amintiri împănată cu fragmente de jurnal, despre anii petrecuţi alături de fiul său, mort la aproape 26 de ani. Acest volum, scris în primele 40 de zile scurse de la moartea băiatului, iradiază melancolie şi împăcare, în acelaşi timp, şi-ţi arată, de fapt, care sînt adevăratele răscruci ale vieţii. Dacă ar fi scris doar această carte, Matei Călinescu ar fi fost la fel de mare. Istoria pare a se repeta şi în cazul lui, ca şi în multele cazuri de români care au făcut cariere strălucite “afară”, în timp ce România e sub controlul lichelelor. Rămîne de văzut care va fi recunoaşterea finală a acestui mare şi sensibil gînditor român la el acasă. Pînă una-alta America îl recunoaşte ca una dintre cele mai şlefuite personalităţi ale vieţii sale culturale din ultimii 20 de ani.

Cărţile sale au fost publicate de editura Polirom (multe dintre ele nu mai sînt, din păcate, de găsit în librării).

PS. În Revista 22, aici, a apărut un grupaj de gînduri despre Matei Călinescu, scrise de cîțiva dintre prietenii sau cei care l-au cunoscut. Emoționant este și eseul lui Ion Vianu despre M.

Fotografia cu numărul patru a apărut astăzi pe situl Liternet, aici.

– Raze de soare şi ceaţă, Braşov, 2006 –

Un alt articol, despre o călătorie la Sulina, mi-a apărut la rubrica “Jurnal de călătorie” a editurii Liternet, aici.

Fotografia cu numărul trei a apărut astăzi pe situl Liternet, aici.

– O bicicletă veche de 45 de ani, într-un pod bătrîn, 2004 –

… un lanţ de insule magnifice, binecuvîntate şi în acelaşi timp blestemate: cu un peisaj care-ţi taie răsuflarea, cu apusuri şi răsărituri de soare cum nu se pot reda nici măcar în poze (si parcă de aceea e chiar păcat să încerci să le fotografiezi), cu o arhitectură unică, de poveste, dar aflate lîngă un vulcan care le-a dat viaţă, dar le-a şi distrus aproape complet de cîteva ori în istorie, cu localnici foarte hotărîţi, dar şi cu hoarde de turişti americani şi vest europeni care vin de la mii de km depărtare înnebuniţi de “mirosul” plajelor roşii sau negre… un loc absolut special, despre care voi scrie mai multe în curînd.

Un interviu foarte tare, cu jurnalistul Liviu Mihaiu, despre subiectul Roşia Montană se găseşte aici.

Fotografia cu numărul doi a apărut aici.

– Natură moartă cu puţin usturoi, 2007 –

Să citim şi să ne minunăm de gîndurile cameleonilor români, morţi sau încă în viaţă. Astăzi, episodul doi din antologia domnului Virgil Ierunca, cu noi citate din maeştrii slugărniciei naţionale.

Încep cu marele critic literar, George Călinescu (n. 19 iun. 1899 Bucureşti, m. 12 mart. 1965, Bucureşti, critic, istoric literar, prozator etc, deputat de la primele alegeri de după război, 1946, pînă la moarte).

“Sute de milioane de cetăţeni ai Chinei populare construiesc socialismul, în democraţiile populare, printre care şi RPR, procesul de industrializare şi de producţie colectivă este în plin marş. Popoarele subjugate, strivite sub biciul colonial, capătă de la Uniunea Sovietică şi statele cu rînduire socialistă sprijinul moral şi material spre a se ridica. […] Dacă un om privind cîmpurile arate cu tractoarele, fabricile, tunelurile şi şoselele asfaltate, barajul în construcţie al hidrocentralei de la Bicaz, apartamentele superbe din cartierele pentru muncitori, creşele, şcolile, spitalele, bibliotecile, institutele pentru promovarea ştiinţelor şi artelor, ar lăcrăma pentru plugul de lemn şi pentru bordei, ni s-ar părea slab la minte ca şi bietul general care zicea naiv: Contesă, asistăm la ruina unei ţări.“(1958)

Într-o vreme cînd oamenii “erau tăiaţi cu ferăstrăul”, Călinescu se îndrăgostise brusc de seceră şi ciocan. Superbele apartamente pe care le ridica în slăvi la vremea aceea (1958) mai există şi astăzi cu zecile sau sutele de mii, dupa cum bine ştim cu toţii. Şi la fel de bine ştim ce a însemnat şi încă mai înseamnă viaţa în ele… Călinescu a abandonat moralitatea din primii ani de venire la putere a comuniştilor. Nu a fost singurul intelectual de mare clasă care a derapat total. Alături de el au stat Arghezi, Sadoveanu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi mulţi alţii.

“La bunurile de îmbrăcăminte e deajuns a semnala ca va curge în 1965 o cataractă de mătăsuri, un miliard jumătate de metri. În acelaşi an, la produsele agricole sînt prevăzute zece miliarde de ouă care ar părea întinse unul lîngă altul un nemaiîntîlnit caldarîm din bucăţi de fildeş sau marmură.”

Cataractele de mătăsuri şi avalanşele de ouă au curs pe toată perioada celor 45 de ani de comunism de pînă în ’89. Ouălele au rămas în imaginarul politicienilor români şi după “revoluţie”, nume grele din politichia românească fiind cu ele pe buze nu de puţine ori.

Povestind despre “pactul cu diavolul” făcut de intelectualii români, Nicolae Steinhardt îl aduce în discuţie pe Mihail Sadoveanu, un alt nume greu căzut în mocirlă. “Să vă relatez trei scene autentice: 1) În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moş în Bucureşti, M.S., preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănîncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate grăind: vezi, sînt comunist, împart frăţeşte tot ce am. 2) În altă lumină: Într-o excursie cu pluta pe Bistrita, toată lumea priveşte cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi însă scrie o admirabilă – amănunţită şi exactă – relatare a călătoriei! (ăsta-i geniul!) 3) A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să «se vîndă» politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: «Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pîine?» «Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pîine da, multe – n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac.» (Scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec).”

[ă,>ă,>Zaharia Sîngeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, editia a II-a, Ed. Humanitas, 1998 ]

Marin Constantin (n. 27 feb 1925, muzician si dirijor. A condus şi conduce celebrul cor Madrigal.)

“Militant neobosit pentru binele omenirii, pentru pace, un om de ştiinţă de mare capacitate, personalitate internaţională, stimată, tovarăşa Elena Ceauşescu este totodată un covîrşitor exemplu de femeie, de mamă, de profundă sensibilitate. Încerc în aceste momente un sentiment de gratitudine şi admiraţie pentru munca imensă a acestei remarcabile personalităţi a ştiinţei şi culturii româneşti în care se îmbină armonios cele mai alese însuşiri ale firii, pentru acest OM ce nu cunoaşte ca lege a vieţii decît dăruirea pentru noile scopuri umanitariste. Îi urez din suflet forţă de muncă şi tradiţionalul La Mulţi Ani.”(1984)

Mă mir că nu i-a propus s-o bage în cor la cîtă sensibilitate şi talent avea tovarăşa. Oricum, frumoase gîndurile tovarăşului Constantin, mă întreb oare cîte viniluri cu dedicaţii de la muzicienii români avea tovarăşa în colecţia ei de discuri?!

“Împreună cu ansamblul artistic am străbătut lumea; am cîntat în mari săli de concerte pentru public de toate categoriile; pretutindeni, aplauzele erau însoţite de cuvintele Ceauşescu – România! Nimic mai firesc, pentru că preşedintele RSR, tovarăşul NC, mare personalitate a vieţii politice internaţionale, este mesagerul gîndurilor, năzuinţelor, speranţelor, aspiraţiilor de mai bine ale întregului nostru popor.”

Uauu, întreaga planetă aplauda cu Ceausescu pe buze! Încîntător şi totodată extrem de firesc…

Petre Sălcudeanu (n. 9 sept. 1930, m. 1 nov. 2005, Prozator, redactor la Gazeta literară (1949-1950)… deputat (1992-1996), Ministru al Culturii în 1993).

“Partidul ne-a ajutat şi ne-a învăţat permanent să descifrăm, în termenii unei culturi avansate, falsa artă de adevărata artă, indiferent de cei ce bat la porţile ei. Momentul politic, ideologic şi cultural pe care îl trăim, moment de mare însemnătate, se cere tradus în viaţă prin măsurile preconizate de secretarul general al partidului şi îmbrăţişate fără echivoc de toţi oamenii de bună credinţă, în spiritul celei mai înalte exigenţe şi principialităţi. Adevăraţii comunişti, educaţi la şcoala fermă şi militantă a partidului, aflaţi cu onestitate permanentă în slujba nobilelor idealuri ce animă mersul nostru înainte, n-au de ce să se teamă de termenii clari ai îndrumării, dimpotrivă, aceşti termeni sunt necesari dezvoltării potenţialului artistic naţional, ei reprezintă un sprijin necesar.”(1971)

Pentru cei care nu ştiu, anul 1971 a însemnat sfîrşitul “dezgheţului” comunist, perioada de firave libertăţi începută în 1964-1965 terminîndu-se brusc în 1971, după ce cîrmaciul s-a întors din China şi Coreea de Nord unde participase la finala olimpiadei de comunism extrem aplicat pe mase largi de oameni. Tovarăşul Sălcudeanu a fost unul dintre cei care au înţeles cu adevărat directivele partidului de la acea vreme. Era tînăr, încă, şi ager la minte. Tînăr s-a simţit şi în 1993, cînd, ministru al Culturii fiind, a încercat să aplice tezele partidului pe secretara din dotare. A fost surprins în toiul faptelor, cu pantalonii în vine…

Închei cu un citat care m-a pus pe gînduri. Complet. Dovedeşte că spălarea pe creier e adevărată. E din Valeriu Râpeanu (n. 27 sept 1931, redactor la Gazeta literară 1954-1959, redactor şef adjunct la Scînteia 1962-1970, director la Editura Eminescu 1972-1990, după revoluţie profesor la Universitatea “Spiru Haret” din Bucureşti).

“L-am văzut cu casca minerului, salopeta muncitorului, halatul medicului. L-am întîlnit în lanul de grîu cu secera în mînă şi la volanul tractorului. L-am urmărit suind pe schele şi coborînd în adîncul minei. L-am văzut sub soarele dogorîtor al verii şi sub rafalele de ploaie. A stat de vorbă cu aceeaşi simplitate şi cu aceeaşi deferenţă cu muncitorul, ţăranul, economistul, arhitectul, inginerul, scriitorul, artistul plastic, savantul. A fost mereu prezent şi a ascultat omul oarecare, anonimul care i s-a adresat cu inima deschisă, ştiind că ceea ce îi va spune – de la cuvîntul de mulţumire la dorinţa ca unele lucruri să meargă aşa cum ar trebui, neajunsurile să fie înlăturate – va avea ecou şi se va concretiza în măsuri ce vor face ca acest dialog să aibă eficienţa dorită.”

L-am vazut şi eu, coborînd din TAB, cu căciula pe-o ureche, consultat de acelaşi medic cu care stătea de vorbă, cu 10-15 ani în urmă, plin de simplitate şi deferenţă ca apoi, imediat, să-l văd sub o ploaie de gloanţe, legat cu mîinile la spate… Între timp tovarăşul Râpeanu s-a facut “domn” şi lucrează cu tineri cărora le împărtăşeşte din experienţa sa de o viaţă.

(va urma?)

PS. Poza ataşată e făcută cînd eram în clasa a 7-a, cu un aparat Orizont.
ânia>ă,>ă,>ă,>