Editura Liternet promovează timp de 22-25 de săptămîni cîte 6 fotografi (de luni pînă sîmbătă, fiecare expune cîte o fotografie). Am marea plăcere să vă anunț că am fost ales, pentru următoarele 20 și ceva de săptămîni. În fiecare zi de joi va apărea pe site-ul editurii cîte o imagine făcuta de mine.

Astăzi a apărut prima fotografie, o puteți vedea (și vota 😉 aici.

– Ochiul unui elefant chinuit, 2004 –

Găsiți pe site-ul editurii Liternet, aici, articolul și galeria cu fotografiile făcute la Roma.

Cartea “Antologia ruşinii după Virgil Ierunca”, editată de curînd de Humanitas, este o sinteză a linguşirii, laşităţii şi pupincurismului intelectualităţii româneşti în triştii ani de dictatură comunistă. “Antologia ruşinii” a fost o rubrică ţinută cu regularitate de anticomunistul Virgil Ierunca în presa pariziană, de-a lungul a cîtorva zeci de ani (a început în 1957 şi s-a sfîrşit în preajma loviturii de stat din ’89, cu o întrerupere cam de 10 ani, între ’61 şi ’71). Ierunca nu a iertat pe nimeni şi nu a încercat să explice nimic. Pur şi simplu a adunat o colecţie vastă de abjecţii “intelectuale”, ilustrînd perfect starea “elitelor” româneşti din epocile Dej şi Ceauşescu. Trebuie doar să răsfoieşti această colecţie cîteva ore ca să poţi apoi să-ţi răspunzi singur la întrebarea “de ce România nu a avut dizidenţi adevăraţi?”. Voi începe o serie de exemple alese aproape la întîmplare. Sînt 550 de pagini de vomitive.

Radu Beligan, n. 14 dec 1918, actor, deputat MAN (1961-1969, circumscripţia Vaslui), posesor al Ordinului “Meritul Cultural” clasa I (1967) şi Ordinul “Steaua RSR”, clasa a II-a (1971).

“Alegîndu-l să-i conducă destinele, poporul a ales pe cel mai bun fiu al său, călăuză energică şi inspirată, luminată de ceea ce e mai înalţător în trecutul naţional şi însufleţită de hotărîrea de a merge neabătut spre o lume care să fie opera justiţiei sociale, a faptei constructive, a prieteniei şi a înfrăţirii între popoare. Nicolae Ceauşescu reprezintă ceea ce e mai bun în noi, iar această aniversare este o mare sărbătoare a întregului popor.”

Distractiv, nu? Ia uitaţi mai departe:

“Viziunea este a unui spirit superior călăuzit de dragoste şi grija pentru artă. Iar această viziune o datorăm celui ce a îndrumat creaţia spre finalităţile ei fundamentale, astfel încît să-şi dobîndească întreaga iradiaţie şi nu numai odată să-şi fructifice sorţii de a lumina la depărtări de locul şi momentul cînd s-a zămislit. Acest mare prieten şi îndrumător al artei se numeşte Nicolae Ceauşescu.” (1984)

Aţi priceput ceva? Cam prea tehnic, nu-i aşa? Atunci să luăm ceva mai “light”:

“Dacă aş fi întrebat care sînt însemnele distinctive ale personalităţii tovarăşei Elena Ceauşescu, n-aş ezita nici o clipă să afirm că ele se exprimă în devotamentul nemărginit pentru patrie şi pentru socialism şi în neclintita convingere că avutul ţării se întemeiază pe intensificarea şi extinderea gîndirii ştiinţifice, a culturii şi a muncii în acte care au un maximum de finalitate practică, oferind facultăţilor superioare întrebuinţarea cea mai productivă şi bucuria cea mai deplină”. (1987)

Închei citatele din “maestrul” Beligan cu o declaraţie de “dragoste” năucitoare:

“Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte cînd omul îşi dă măsura şi mai mult decît măsura lui. Şi mă gîndesc, fireşte, în primul rînd la acel om exemplar la care ne gîndim cu toţii: tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cel care nu cunoaşte nevoia de repaus. Cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă. Cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate. Cel ce poate fi văzut zilnic, uneori dis-de-dimineaţă, pe unul din nenumăratele şantiere ale patriei. Cel care ascultă respiraţia ţării şi care, de peste cinci decenii şi jumătate, îşi dăruieşte fiecare clipă pentru măreţia de azi şi pentru măreţia de mîine a României. Cel care transformă sub ochii noştri, ca un demiurg, un oraş cu uliţe chinuite şi întortocheate într-o cetate cu bulevarde ample, cu linii de metro şi cu o Dîmboviţă care abia acum are, vorba cîntecului, apă dulce.” (1987)

De necrezut… am avut un demiurg şi noi l-am împuşcat. Tovarăşul Beligan chiar se bucura la vremea aceea de demolarea “micului Paris”. Multa sănătate, maestre!

Să gustăm şi puţină poezie…

Adrian Păunescu, n. 29 iul. 1943, poet, ziarist, politician ( senator din 1992, din 2000 preşedintele comisiei de cultura din Senatul României).

“Noi, Neamul Românesc, prin voia noastră,
Venind dinspre strămoşi ca un ecou
Şi cu copiii bucălaţi pe umeri
Ca-ntr-un străvechi renascentist tablou,
Noi hotărîm prin toţi aleşii noştri
Să învestim în rang suprem din nou
Pe cel ce ne-a redat independenţa
Şi să-l alegem iaraşi pe Erou.” (1985)

Puternic, dar se poate şi mai bine:

“Celui care pentru om
Face tot ce face,
În contrastul planetar,
La mulţi ani şi pace.

Celui simţitor la tot
Şi pe care-l doare
Tot ce-i om şi omenesc
La mulţi ani şi soare.

[…]

Celui care e garant
Pentru libertate,
Întru sfîntul drept la ea,
La mulţi ani şi toate.” (1984)

Puţin ambigue primele trei versuri, ma duc cu gîndul la un banc: întrebare la radio Erevan, care e diferenţa între capitalism şi socialism? În capitalism omul e asuprit de către om, pe cînd în socialism e invers! Aşa şi cu cîrmaciul nostru care făcea el ce făcea omului, în contrast cu restul planetei… O să închei cu o mică bijuterie:

“Că dacă-n România nu-şi are loc abuzul
Şi se visează visul de a trăi frumos
E pentru că el, primul, şi-a aplecat auzul
Spre muma-ţară şi spre durerile de jos.
[…]
El ne făcu mai liberi şi mai cu rost pe lume,
Precum ne puse-n faţă oglinda să vedem
Erorile cu nume şi cele fără nume…
De legea lui severă erorile se tem.

Îl cînt pentru că este. Îl cînt pentru că arde
Întruchipînd partidul, de dragul ţării lui,
Că respectînd a lumii pădure de stindarde
Nici unul, pentru dînsul, ca tricolorul nu-i.

El este ritmul nostru, voinţa şi mîndria.
De-un sînge sau de altul fiind, ca la un semn,
Cînd spunem Ceauşescu, noi spunem România,
Şi comunism, şi oameni, şi spunem un drum demn.” (1973).

Frumoase gînduri, frumoase versuri, parcă reînvie în mine armonia trăită în acei ani plini de realizări măreţe. Se simte, totuşi, în prima strofă, mugurele de dizident al lui Păunescu, cînd spune că în România se visează visul de a trăi frumos. Maestrul băga şopîrle de tînar şi noi îl credeam… porc. Gînduri similare au, în cartea despre care vorbesc, nume celebre: Amza Pellea, George Călineascu, Dina Cocea, Liviu Ciulei, Radu Cosaşu, Tudor Octavian, Ion Cristoiu şi mulţi, mulţi alţii (îmi pare rău că nu-i pot pomeni pe toţi şi, ca urmare, îi nedreptăţesc pe foarte mulţi!).

Cartea se găseşte pe site-ul editurii Humanitas. Lectură plăcută!

(to be continued…)

două imagini găsite pe un film făcut acum ceva vreme la mare… (imaginile nu au fost procesate în PS).

Gabriel Resources părea să fi pierdut definitiv lupta cu statul român pentru obţinerea dreptului de minerit la Roşia Montană. Asta se întîmpla acum doi ani, pe vremea guvernului anterior, cînd autorizaţia de mediu îi fusese retrasă. Toată lumea ştie de ce: la Roşia Montană avea să vină prăpădul, adică, în urma exploatărilor care se doresc a fi întinse pe o durata de vreo 17-20 de ani s-ar fi ras 5 munţi, 10 biserici, aproape 1000 de gospodării şi s-ar fi produs un crater de 50 de km pătraţi şi un uriaş lac de cianuri, cam de 5-600ha. Cianurile sînt nişte chimicale de care e mai bine să nu ştii că există. Mari personalităţi ale istoriei au avut la îndemîna, în momentele de cumpănă, o măsea umplută cu 1mg de cianură. Au făcut “cranţ” pe măsea şi gata… (mă refer aici la foarte mulţi nazişti, dar nu numai). Gabriel, aşadar, vrea să exploateze cam 300-350 de tone de aur în 17-20 de ani, plătind statului român cam 1 miliard de dolari. La preţul actual al aurului, cele 300-350 de tone estimate ar aduce un beneficiu de 10-12miliarde $. După ce scădem cheltuielile de vreo 2.5-3 miliarde, Gabriel rămîne cu un profit net de minim 5.5 miliarde. Sună bine. Pentru asemenea profit merită să faci orice, adică: să angajezi una dintre cele mai mari şi profesioniste firme de advertising din lume (Leo Burnett) să-ţi facă campanie de albire (chiar dacă ţi s-au cam murdărit gulerele şi manşetele), să cumperi, fizic, sute de proprietăţi în comuna cu pricina, despăgubindu-i pe amatorii de strămutare, să construieşti cartiere de case (low cost) în alte sate, cu acelaşi scop, de a-i convinge pe localnici să plece mai repede, să cumperi politicieni şi, în general, să faci orice e posibil ca să obţii hîrtiile de care e nevoie ca să începi şantierul.

De fapt de ce scriu aceste rînduri? Pentru că de vreo cîteva saptămîni reclamele companiei canadiene mă calcă pe nervi: e atîta minciună şi sfidare în ele încît trebuie făcut ceva. Campania lui Gabriel se bazează acum pe “înmuierea” opiniei publice. Noi venim şi investim în România 4 miliarde de $, creăm sute de locuri de muncă, folosim cele mai moderne tehnologii, într-un cuvint, vă vrem binele, iar voi sînteţi bătuţi în cap şi nu înţelegeti. Şî atunci, ca tot românul să priceapă mai uşor, apar pe ecran tot felul de mîhniţi care-mi spun cîte scoli, cîte spitale, cîte multe altele se pot face cu banii lui Gabriel. Nu-ţi vine atunci sa zici, hai măi Gabriel cu banii tăi şi fă-ne o ţară faină, cum e la tine în Canada, că noi nu ştim?! Păi nu. Pentru că tot ce se spune în spoturile ălea se poate demonta într-o clipită. Banii pe care o să-i ia statul român sînt mult mai puţini, şi asta pe o durată foarte mare de timp. Costul e un dezastru ecologic fără egal în Europa, pentru că tehnologiile folosite sînt cele traditionale şi nu dintre cele foarte moderne, care să ducă la ape reziduale puţin poluate (costurile de productie crescînd de cîteva ori în acest caz, lucru care ar diminua enorm profitul lui Gabriel). Ca să nu mai punem că uriaşa exploatare nu se face în Bărăgan ci în cea mai veche localitate din România, atestata cu documente de 1870 de ani! Acolo sînt situri istorice, sînt multe biserici, cimitire, acolo sînt oameni. Care vor dispărea, odată cu venirea lui Gabriel.

Noul guvern al României este pentru începerea lucrărilor. Lucrurile se văd, chiar dacă în faţă discursurile sînt altele. Acum un an şi ceva PDL şi PSD au votat un amendament la legea mineritului şi anume au scos articolul care interzicea folosirea cianurilor în minerit. Acest lucru îi creează lui Gabriel perspective favorabile în obtinerea unui nou aviz de mediu. De ce se întîmplă toate astea? Pentru ca guvernului Boc îi e foame. Mare de tot. Pentru că afaceri de genul ăsta sînt pe cale de dispariţie, sumele sînt colosale (nu e vorba de investitii de ordinul a 150-200 milioane euro cît a făcut Renault la Piteşti, ci de sume de 10 ori mai mari).

România e săracă, prin oameni. Totul a devenit de vînzare, inclusiv istoria. Putem s-o îngropăm în cianură sau pur şi simplu s-o ignorăm, dacă primim suficient de mult. Romanii (fără â din a) s-au chinuit şi ei extrem de mult să ajungă la Roşia Montană. S-au purtat războaie grele pentru aurul de acolo. Iar cînd l-au avut, petrecerile la Roma au fost colosale. Însăşi istoria României are miros de pirită auriferă. Acum vor să ne cucerească canadienii. Probabil vor reuşi, pentru că nouă, românilor, nu ne mai pasă de nimic.

Materiale despre acest subiect sînt multe, aici sînt cele mai relevante: rosiamontanaorg, campania celor de la mindbomb, despre scandalul folosirii cianurilor in minerit aici.

PS. Am fost în Roşia Montană acum 5 ani. Am coborît într-o mină adîncă de peste 100 de metri, însoţit de un bătrîn miner. Avea casa fisurată de la cutremurele provocate de detonările din zonă. Avea silicoză, abia respira, dar a ţinut să coboare cu mine în străfundurile pămîntului. Mergea încet, în baston. Mi-a zis că el nu va pleca niciodata din satul lui, pentru oricîţi bani i-ar oferi Gabriel. L-am crezut şi încă îl mai cred!

Am stat în Amsterdam vreo 5 ore, acum 2 luni, aşteptînd avionul de Hong Kong. Luni dimineaţă, treaz de pe la unu noaptea, ochii cîrpiţi de somn, dar totuşi surescitat de oraşul pe care trebuia să-l descopăr în numai cîteva ore. Cu harta în mînă am pornit înspre muzeul Van Gogh, un loc unde îmi doream să ajung de multă vreme. Oraşul se dezvăluie de cum ieşi din gara mare: oameni parcă mai zîmbitori, străzi pietruite, faţade ca-n poveşti, sute de biciclişti, flori la tot pasul. Vitrinele cu produse de patiserie mă înmoaie de tot: intru să degust ceva din prăjiturile locale şi să beau o cafea fierbinte. Îmi dau seama unde mă aflu şi după preţ, dar cafeaua e chiar bună, groasă, neagră şi tare aromată. Afară e destul de frig, bate un vînt aspru de toamnă, deşi e început de martie. Oameni bine îmbrăcaţi pedalează de zor pe lîngă mine. Diplomate, cravate-n vînt, oameni mai tineri sau mai în vîrstă, nimeni nu se dă în lături să meargă cu bicicleta. Pistele de bicicletă sînt complet separate de trotuare şi asfalt, există semafoare numai pentru biciclişti, iar ei au prioritate în faţa maşinilor.

Muzeul se află pe harta mea la numarul 25. După mai bine de o oră de mers voiniceşte ajung undeva într-un cartier. E numărul 25, dar nu prea pare să fie zona căutată. Mă uit mai bine pe hartă şi văd că există două numere 25. Al “meu” are altă semnificatie, probabil se referă la numărul autobuzului. Trebuie să mă întorc si să recuperez puţin din timpul pierdut, aşa că mă urc într-un taxi. Taximetristul e cu chef de vorbă, mă vede cu rucsacul în spate, îi zic unde vreau să ajung şi mă întreabă cu ce treaburi pe la el prin oraş. Îi spun că sînt într-o pauză de avioane şi că vin de la Bucureşti. Aaaa, Romania, şi schimbă subtil discuţia. Îmi zice că-i plac pictorii clasici, că pe moderni nu-i înţelege deloc. Nu ştie dacă muzeul e deschis lunea, dar eu ştiu că este. N-a aflat de Brâncuşi şi nici de Eliade, ca să nu mai vorbim de Tonitza sau Ressu. Dar e simpatic, îmi zice ce mai pot vedea în oraş, deşi îi spun că n-am vreme nici să stau pe îndelete la muzeu. Mă lasă în faţa clădirii după cîteva minute.

Muzeul Van Gogh e mai greu de descris, cel mai bine e să-l vezi. Picturile lui Van Gogh prind viaţă cu adevărat acolo. Te apucă o emoţie sinceră în faţa acestor bijuterii. Te uiţi la ele întîi cu sfială, apoi îţi dai seama că e adevărat, că eşti la doar cîţiva centimetri de celebrele pînze, dai să le atingi, deşi ştii bine că asta nu se poate, că zeci de ochi sînt, probabil, aţintiţi către tine, dar asta e doar o furnicătură de gînd, rămîi apoi cîteva ore mut în faţa frumuseţii pure. E un freamăt viu în toate sălile, e admiraţia rostită şoptit de sute de oameni, sau mai degrabă gestul uman de mulţumire adusă Artistului.

După mai bine de două ore de stat la muzeu ies în parcul din apropiere. La ieşire magazinul Van Gogh te îmbie la cumpărături: afacerea e foarte profitabilă, găseşti aici o mare varietate de obiecte “pictate”, de la tricouri şi umbrele pînă la servicii de masă şi faianţă de pus în baie. Nu mai vorbim de albumele care-mi lasă gura apă… Sînt copleşit de cele văzute. Pauza de cafea, din Amsterdam, a meritat… Pornesc încet către gară. Soarele şi-a făcut, probabil, datoria pe ziua respectivă şi lasă locul norilor grei. Mă aşteaptă un zbor de 12 ore.

Acum cîteva zile am văzut o imagine cu un zid pe care era scris cu spray: “Bine aţi venit în România, fixaţi-vă ceasurile cu 50 de ani în urmă”. Da, e mai mult decît adevărat!

(primul episod despre fenomenul Pitești se află aici)

Despre comunismul românesc nu se vorbeste cît ar trebui, iar cînd se vorbeşte există multe subiecte tabu sau, oricum, foarte delicate, de la dosarele “foştilor” şi pînă la metodele de tortură aplicate în lagărele şi închisorile de exterminare politică. Rememorarea unor evenimente, pătrunderea în esenţa lor, analiza obiectivă acum, după zeci de ani de cînd au avut loc, sînt lucruri absolut necesare pentru însănătoşirea socială a României. Nu vă miraţi că sînteţi agresaţi verbal, vizual sau chiar fizic zi de zi, pe stradă, în trafic, la TV, oriunde. Trăim consecinţele unei istorii deosebit de violente, care şi-a pus amprenta pe caracterul tuturor, care a schimbat un popor pînă în structura cea mai intimă. Şi atunci de ce să nu încerci să afli ce a fost, de ce să fii indiferent? Cum te poţi vindeca fară să ştii de unde ţi se trage?

Zilele acestea am fost şi încă sînt extrem de supărat. Adică revoltat de-a dreptul. Evenimentele de la Piteşti reprezintă “apocalipsa” în materie de teroare, tortură şi degradare umană, greu de comparat cu orice alt experiment făcut pe oameni, oriunde în lume. De aceea seria de 2-3 episoade propusă în martie n-a mai continuat. Nu e uşor să scrii despre aşa ceva. Tocmai terminasem de citit cartea lui Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate şi am crezut că va fi uşor de făcut o sinteză a celor citite. Cartea e, foarte probabil, cea mai completă şi obiectivă analiză a “Piteştiului”. Dar timpul a trecut şi am realizat că a povesti despre Piteşti e ceva extrem de delicat. Ieşirea din acest impas s-a produs acum 2 zile cînd am descoperit site-ul
Experimentul Piteşti şi am aflat că a povesti real despre Piteşti e IMPOSIBIL în România de astăzi.

De ce? Dacă nu aveţi timp sa răsfoiţi site-ul, deşi vă recomand să citiţi interviurile şi să deschideţi toate documentele ataşate pe site, voi încerca aici să fac un rezumat. Regizorul Sorin Ilieşiu vrea să facă un documentar de lung metraj despre Piteşti. Şi are nevoie de bani, nu de o suma colosală, cum ar înghiţi, de exemplu, un film de Sergiu Nicolaescu. Suma e chiar ridicol de mică, e vorba de 100000 de Euro, bani cu care omul ar putea “salva” o bună bucată de memorie colectivă, a supravieţuitorilor de la Piteşti (există un deviz al filmului pus pe site, pentru cîrcotaşi). Au mai rămas în jur de 40 de supravieţuitori ai fenomenului Piteşti, cu vîrste între 80-85 de ani, oameni suferinzi şi care-şi duc viaţa de azi pe mîine. Domnul Ilieşiu a început să-i filmeze şi să le ia interviuri la o parte din ei, cu resurse proprii. Dar sînt multe de filmat şi de făcut. Iar banii nu prea mai sînt. Filmul a candidat in 2007 la concursul de sponsorizare organizat de Centrul national al Cinematografiei. A picat primul sub linie. Cineva din juriu sigur n-a “înteles” despre ce e filmul şi i-a dat note mediocre. Contestaţia depusă încearcă să-i lămurească pe diriguitorii banilor că un astfel de film trebuie să existe. Răspunsul comisiei e următorul: “Comisia decide: se respinge contestaţia formulată de domnul Sorin Ilieşiu, la data de…”. Aici se găseşte documentul. Proiectul filmului a fost respins şi a două oară, la o sesiune similară de proiecte, tot primul sub linie, de data asta obţinînd note mult mai mici.

Citind aceste documente şi uitîndu-te la materialele de pe acest site nu poţi să nu înţelegi în ce hal arată România. Uitaţi de drumuri, demolări, vile de prost gust, defrisări şi mîrlănisme pentru o clipă. Gîndiţi-vă doar că după 20 de ani de cînd Ceauşescu a dispărut şi 59 de ani de la sinistrul episod Piteşti, rememorarea acestor lucruri nu trebuie făcută pentru că nu e dorită. Domnul Băsescu a condamnat comunismul într-o sală a Parlamentului României umplută de “foşti”. Nu-mi vine să cred că el nu ştie de încercarea de a face acest film şi de lipsa banilor. Sau domnul ministru al culturii, Paleologu… Şi totuşi nimeni nu mişcă un deget. Mi-e scîrbă. De nedescris.
(în schimb ministerul culturii sprijină construirea monumentului Holocaustului, defrişînd un nou parc în Bucureşti…)

Uitaţi-vă, totuşi la bucăţile de film expuse pe site. Sînt greu de urmărit sau citit, dar e un efort care trebuie făcut. Aflăm prin ce au trecut aceşti adevăraţi martiri ai României în anii ’50. Dar ce-o fi fost cu ei apoi, în anii de după? Cum traiesc ei astăzi, uitaţi de toată lumea? Povestea unuia dintre ei, Emil Sebeşan, e mai mult decît impresionantă, de-a dreptul incredibilă:

“…
Ăsta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun aşa în paranteze chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şi-am găsit-o pe nevastă-mea plângând, şi-am zis: “De ce plângi?”. Zice: “Mă, după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine.”. “Cum adică n-am avut încredere în tine?”. “Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti? Tu nu mi-ai spus niciodată. Nici atâta încredere n-am avut.” şi-atunci eu i-am răspuns simplu: “Măi nevastă, stai jos că-ţi explic imediat. Tu ai o soră, ai doi fraţi. Tu, dacă-ţi spuneam ţie, te duceai şi povesteai la soră-ta, la fraţii tăi. Fraţii tăi, soră-ta, povesteau la alţi prieteni de-ai lor chestia asta şi, zic eu, ajungeam la Securitate şi mă băteau iară de mă lua dracu. Vroiai tu asemenea lucru?”. “Nu, bineinţeles că nu!”. “Păi atunci, vezi? Mai bine n-ai ştiut. Aflii acuma. şi ce? Poţi să faci ceva? Poţi să ştergi ceea ce mi s-a-ntamplat acolo? Nu poţi. Aşa că fii liniştită. …Nu că n-am avut încredere in tine…”
…”

Proiectul domnului Ilieşiu trebuie să continue. El are nevoie de bani, din donaţii sau din oricare altă sursă. Încercaţi să ajutaţi acest proiect, e pentru “sănătatea” noastră, a tuturor!

Revista Phototravel mi-a publicat un articol despre Roma si citeva fotografii facute acolo. Revista o gasiti aici. Articolul incepe la pagina 117 (exista o casuta de navigare in care se poate introduce pagina dorita si un go to page).
Trebuie instalat si un player Adobe Flash 10.

Editura Liternet mi-a publicat al doilea episod despre Hong Kong, aici.

Despre Boogie am tot auzit de bine in ultima vreme, dar nu apucasem sa merg sa-l vad. L-am vazut sambata seara, pe 2 mai, in cele din urma. Si m-a intristat. Dar tristetea mea n-a fost rezultatul emotiei stirnite de un film profund, puternic, emotionant ci, dimpotriva, o stare sufleteasca instalata cumva automat ca dupa digerarea unui produs alterat. Nu cred in retete de succes si nici in regizori infailibili. Si nici nu m-a luat valul entuziasmului uitindu-ma la filmele noii generatii de regizori romani care, mai nou, fac furori prin Europa. Incerc sa fiu realist. In ultimii ani cinematografia romaneasca a dat citeva filme foarte bune, le numeri pe degetele de la o mina si alte citeva, bune. Boogie nu mi-a dat prea multe argumente ca ar intra in una din cele doua categorii.

Filmul e o poveste anosta despre un cuplu aflat de 1 mai la mare. Cei doi sunt inca foarte tineri, sub 35 de ani, au un copil si-l asteapta pe al doilea. Sunt deja blazati. El are firma lui si masina suedeza foarte scumpa. Ea e cu capsa pusa de la inceputul filmului, nu intelegem de ce, pentru ca doar e in vacanta cu familia. Vorbesc putin, nu se privesc mai deloc, nici vorba de tandreturi.
El face baie spre disperarea ei, in marea rece ca gheata. Apoi se intilnesc, din intimplare, spre si mai marea ei disperare, cu doi fosti colegi de liceu de-ai lui. Seara o vor petrece la restaurant, unde ea si el maninca. Prietenii, aparuti pe nepusa masa, beau vin. Ea pleaca in camera cu baietelul sa-l culce, tifnoasa in continuare, din cauza ca el ramine la baut cu prietenii (totusi avusesere o zi intreaga in care fusesera doar ei doi si nu parusera foarte prieteni). In sfirsit, noaptea va fi lunga, pentru cei trei petrecareti, plina de sticle de vin, amintiri din “tinerete”, popice si agatat gagici. El se intoarce in camera plin de remuscari, la primirea SMS-ului de la ea. Ea se preface ca doarme si-l scoate din sarite. Cearta din baie, pe soptite, da putina tensiune lincezelii de pina atunci… El se razbuna si pleaca din nou la baut. De data asta gluma se-ngroasa, apare si o a doua “ea”, agatata intr-un bar. Baietii o postesc, fara probleme, ca doar de asta au venit la mare, sa se distreze. El, chipurile, are unele retineri daca s-o faca sau nu. Doar vagi si superficiale, pentru ca “barbatul” din el stie ce vrea. Dimineata cei trei trec pe linga vila lui Ceausescu. Si mai vagi amintiri din comunism. Se intoarce in camera si-si alinta baiatul. Tocmai isi dovedise ce mascul puternic e. Oare?!

De fapt despre ce e Boogie? (povestit aici, pe scurt si fara prea mare chef). Boogie e despre puroiul din noi, nemultumiti fiind cu tot ce avem sau nu avem. Ne e dor de niste ani in care nu aveam responsabilitati, ne purtam urit ce cei de linga noi, vorbim ca in mahala, ne bagam picioarele in tot, ne credem foarte destepti si interesanti si ne permitem orice. Boogie se termina melodramatic: barbatul care in prima faza rezistase ispitei, in faza a doua isi da pantalonii jos si i-o trage fara remuscari unei necunoscute. Nevasta-sa (care nu accepta termenul “nevasta”) doarme, la citeva strazi mai incolo. Peste o ora va fi in pat cu ea. E imaginea cuplului actual, cred, de vreme ce marea majoritate a tinerilor comentatori pe bloguri se regasesc in personajele principale si par foarte incintati de asta. Iubirea triumfa, la sfirsit, zic cei mai multi. Un mod simplu de a sterge cu buretele mizeria morala, instalata dupa o noapte de aventura extraconjugala. Care iubire? Aia din baie, cind el se abtine cu greu s-o cirpeasca, sau aia din baia ailalta cind el se pregateste de “atac”? Boogie ar putea fi, cel mult, un bun documentar, despre mahalaua din sufletele noastre. Dar nu prea vad filmul artistic unde e! Pacat de Anamaria Marinca, mult apreciata pentru alte evolutii, dar aici biata fata are un rol liniaro-tembel, de femeie suparata si iar suparata. Cum poti face un film mare fara un rol mare? Cum poti creste, ca actor, jucind roluri mediocre, in care nu ti se cere decit sa injuri de la un cap la altul? Sau sa faci “misto”?! Citesc in multe cronici ca filmul e savuros prin umor si dialoguri. Bun, foarte bine, dar de care umor? Grobianul e la el acasa in Boogie, asta da umor neaos. Mistocareala, caterinca, bascalie, toate astea ingroapa Romania zi de zi si noua ni se par foarte atragatoare… Nu ma regasesc in Boogie, daca e sa raspund si eu la “sondajul” pe care l-am tot vazut. Simt ca pentru foarte multi dintre cei de virsta mea, regasirea cumva in unul din personajele filmului conduce automat la verdictul de film bun. De ce ar trebui sa ma regasesc sau sa vreau sa ma regasesc in acest film mediocru? De ce n-as vrea mai mult? De ce ar trebui ca un cuplu dezechilibrat rau sa fie prototipul pentru generatia 70+? Boogie nu-mi spune nimic, pina la urma. O radiografie superficiala a mizeriei umane strinse in lunga tranzitie catre nicaieri nu trebuie decit aruncata si inlocuita cu una mai buna. Iar daca nu ai una mai buna poti macar incerca sa creezi una mai buna. Ce usor e sa aduci trivialul in prim-plan, ce usor e sa cistigi public facind glume ieftine! Reteta e clasica de acum: limbaj “tare”, atitudine de smecher, scene sinistro-erotice si filmul e gata de aplauze. Dar fineturile? Dar “problemele” care sa te faca sa nu mai dormi apoi o noapte sau mai multe, intrebarile fara raspuns, scenele memorabile, rolurile magistrale? Unde sunt toate astea? Boogie nu m-a pus pe ginduri cu adevarat, asa cum poate a vrut regizorul. Concluzia de la final, “trebuie sa vorbim mai mult”, spusa de ea, e de o banalitate crasa. Nu trebuie sa pierzi 2 ore ca sa afli ca problemele dintr-un cuplu se rezolva discutind. Si mai e ceva, esential: filmului ii lipseste credinta. Intr-o lume intoarsa cu fundul in sus, credinta ar putea fi elementul salvatoar al personajului principal. Picurata, cu eleganta, intr-un detaliu, undeva. Nerostita, perceputa doar. Dar ea lipseste. Si nu cred ca premeditat.

N-a mai ramas nimic de povestit!

PS. Filmele romanesti sunt “celebre” prin sunetul prost. Nici Boogie nu face exceptie.

În 1930 Edward Weston făcea o serie cu “portrete” de ardei. Seria a cuprins vreo 30 de imagini. Dintre toate, imaginea cu numărul #30 a ajuns celebră şi a devenit, în timp, una dintre cele mai bine cotate imagini din istoria fotografiei. În ultimii ani a ajuns să se vîndă cu peste 1.6 milioane de dolari. Da… milioane, pe o fotografie! Cine e autorul şi de ce ar da cineva atîta bănet pe o singură imagine, şi aia printată doar în format 8”x10” (aproximativ A4) ?

Autorul e unul dintre cei mai mari fotografi din toate timpurile. Bine, o să ziceţi, cam mulţi sînt “cei mai mari” fotografi. Ei bine, Weston e unul dintre cei mai mari dintre cei mari. Adică un fel de Brîncuşi în sculptura sau Van Gogh în pictură. Weston a făcut fotografie toată viaţa, de pe la 16 ani. A făcut şi multă şcoală de imagine şi, într-o vreme în care toţi fotografiau în “blur”, portrete siropoase şi peisaje edulcorate el a realizat că numai stilul “sharp” poate avansa fotografia la gradul de artă. Primul pas îl făcuse Alfred Stieglitz, cu cîtiva ani înainte. Un alt nume legendar. A venit apoi Weston care, cu o tehnică superioară lui Stieglitz, s-a impus definitiv, aducînd și o viziune asupra formelor cum nu mai fusese alta pînă la el. Obiecte simple sau peisaje simple sau corpuri simple au devenit adevărate capodopere, trecute prin ochiul şi sensibilitatea lui. Ardeii lui Weston, scoicile lui, peisajele cu dune, rădăcinile, trunchiurile putrezite, peisajele industriale, toate au schimbat cursul istoriei fotografiei şi au reprezentat o cotitura din care, cei care au venit după, au fotografiat “altfel”. Mişcarea pornită de Weston si cîţiva prieteni, F64, e una dintre cele mai importante din istoria fotografiei. Imaginile rezultate sînt şi astăzi, după zeci de ani, ireproşabile.

Dar Weston a mai facut ceva. Nişte nuduri extrem de frumoase. Şi de reale. Într-o lume promovînd corpul perfect, femeia “plastifiată”, formele ideale (care-or fi alea?!), Weston a “venit” cu nişte nuduri din lumea de zi cu zi. I-a indignat pe mulţi (unele corpuri nu fusesera la epilat, dar lui nu i-a păsat de asta foarte tare!), mai ales cînd a pregătit un album cu aceste nuduri. Povestea acestui album e lungă şi întortocheată, editarea celor 38 de imagini luîndu-i cîţiva ani buni, în principal din cauza reţinerii editorilor de a promova astfel de imagini (publicul, de obicei, vrea nuduri de genul Playboy…). Cartea a apărut, totuşi, prin anii ’50, şi nu a fost un mare succes la vremea aceea. Dar este acum! E un exerciţiu de sinceritate, în cele din urmă, pentru orice fotograf care a încercat să fotografieze nuduri. V-o recomand, în cazul în care sînteti unul dintre ei!

PS. Ardeiul de milioane poate fi văzut aici.

PS2. N-am fotografiat ardei niciodată… În schimb îmi plac scoicile foarte mult. O colecţie de scoici se află aici.

Editura Liternet mi-a publicat primul episod din “jurnalul” de Hong Kong. Il puteți citi aici.

Am adăugat aici o galerie cu imagini făcute la Caraorman. O parte dintre ele au fost expuse şi în articolul apărut la Liternet.

În timp ce distinsa ministră a turismului, doamna Udrea, îşi etala sîmbăta frumoasa-i ie bucovineană, purtată ştrengăreşte la malul mării şi pedala mai mult sau mai puţin dezinvolt ca să ne arate cît de “verzi” îi sînt gîndurile şi intenţiile (deşi tot ea s-a scăpat si a spus că n-a mai folosit bicicleta de 20 de ani!?), mii de grătărişti ieşiţi ca termitele din furnicarele de beton la iarba verde pe tăpşanele patriei ne-au arătat care este, de fapt, brandul de ţară cu care vrem să-i momim pe străini şi să le luăm banii pentru statul la soare pe nisipul sau iarba mioritică.

România este un tărîm al gunoaielor. La propriu. De figurat nu e cazul sa mă exprim aici… Deşeurile de tot felul sufocă, efectiv, şi cele mai delicate peisaje sau cele mai retrase şi inaccesibile locuri. Sărbătoarea Paştelui s-a transformat în ultimii ani, din moment de reculegere, linişte, introspecţie, în motiv de urcat în maşină şi dat năvală în staţiunile patriei. Anul acesta, promovat mai abitir ca oricînd, litoralul a primit de Paşte cîteva zeci de mii de oaspeţi. Alte zeci de mii au mers la munte sau aiurea. Pentru oamenii aceştia (mă rog, pentru marea majoritate a lor) Paştele înseamna grătare uriaşe, muzică şi băutură. Şi gunoi. Nesimţitii României pleacă dupa 2-3 zile de largi ospeţe, cu burţile pline şi creierii aburiţi, lăsînd în urmă o România contaminată de plastic. Este desăvîrşirea unui peisaj care nu arăta bine oricum, dar care acum seamănă cu ghena din spatele blocului.

Şi tocmai într-un astfel de moment apare blonda ministră şi ne povesteşte ce turism grozav vom avea anul acesta. Cu noul brand de ţară, care-mi aminteşte mai degrabă a talcioc decît a rezervaţie naturală, cu o realitate sumbră în care drumurile de acces spre locurile de importanţă turistică sînt făcute praf, cu pensiuni de 3 margarete în care mori de frig şi cu binecunoscutele servicii hoteliere de pe litoral cu iz de”epoca de aur”, Romania îşi invită oaspeţii străini. La ce? mă întreb. N-o să continui să caut răspunsuri inutile. România, cu cei 100 de km de autostradă făcuţi în 20 de ani, e penibilitatea Europei.

Aş demara urgent proiecte de ecologizare a tuturor zonelor pierdute-n plastic (nu uitaţi nici de satele pline de deşeuri, de cîmpurile semănînd a concert rock etc), aş pune taxe şi suprataxe producătorilor de plastic, dar şi consumatorilor, i-aş amenda usturător pe cei care-şi bat joc de natură, i-aş pune pe primarii mai mari sau mai mici să-şi facă curăţenie în “ogradă” şi, poate cel mai important, aş începe programe ample de conştientizare a fenomenului în şcoli şi la TV. Agresiv. Altfel nimic nu se poate face. Poate doar aşa, în 5-10 ani, România ar începe să arate altfel.

Şi aş apărea mai putin la TV în rol de mare inventatoare de branduri de ţară.

La editura Liternet au apărut cele 30 de fotografii care compun expoziția “Oamenii pe care nu-i vedem”. Linkul este acesta.

Opreşte-te într-o zi din alergat şi priveşte mai atent în jurul tău: vei descoperi…lumea. Aşa cum ai uitat că există, poate. Sau cum nici nu ţi-ai închipuit. Lumea gesturilor tandre sau aspre, a privirilor stinghere, încîntătoare, melancolice sau de-a dreptul sfîşietoare; exuberanţa, liniştea, căutarea, plictiseala, curajul sau renunţarea, totul e în jurul tău, din belşug. Trebuie doar să-ţi iei minutul de linişte şi să priveşti din cînd în cînd spre omul de lîngă tine: dacă eşti prea vesel din fire vei vedea că nu toţi sunt la fel, o privire pierdută ar putea chiar să-ţi tulbure bine ziua în care te crezi cel mai norocos om de pe pămînt; dacă te simţi, dimpotrivă, neajutorat, vei putea descoperi că singurătatea poate fi frîntă într-o clipită; şi tot aşa, vei vedea micile detalii care pîna acum îţi scăpau sau nu te interesau prea mult. De ce ai face toate acestea, de ce ar trebui să surprinzi „intimitatea” celorlalţi? Pentru că lumea are nevoie de privirea ta îndreptată nu numai înspre tine ci şi către ea. O primă privire poate fi începutul unui lung drum. Sfîrşitul drumului ar duce la întruparea a ceea ce, formal numim, iubire şi solidaritate umană.

Expoziţia „Oamenii pe care nu-i vedem” vrea să-ţi arate puţin din ceea ce ai uitat să vezi.

Rodica l-a cunoscut pe Cristi demult, cînd el era un tînăr subţirel, cu plete negre şi ochi vii. El s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Ea locuia în alt oraş, dar asta n-a contat prea mult. El mergea adesea la ea cu trenul fără naş. Trecea pe strada ei, inima spărgîndu-i pieptul. S-au luat apoi, altfel povestea nici n-ar fi existat. Apoi au avut copii. El i-a dedicat cele mai frumoase balade din lume. Ea l-a iubit tot timpul ca-n prima zi. Într-o zi Cristi i-a spus că o să moară, dar ea nu l-a crezut. Pentru că lumea nu se putea împărţi la doi. Aşa că Rodica i-a dat o parte din ea şi Cristi nu a mai murit. El o să-i cînte din nou aceleaşi minunate balade. Ba chiar o şă-i compună unele noi. Poate nici n-ar mai trebui, pentru că iubirea lor nu mai are nevoie de ele.

Ah, poate n-aţi aflat, Rodica şi Cristi Minculescu s-au întors acasă. Rodica, îţi mulţumim pentru ce ai făcut!

Moldovenii de peste Prut au avut un examen greu în aceste zile şi nu l-au trecut. Comuniştii au învins, vor urma încă cel puţin 4 ani de dictatură. Chişinăul n-a putut fi nici Timişoara şi nici Bucureşti. Din multe motive: oamenii n-au avut suficientă tărie de a rezista în stradă, frica instaurată de sutele de arestări a fost mai puternică, se pare, decît dorinţa de libertate, suportul din afară a fost inexistent etc. Dar de fapt examenul nu l-a picat Moldova, ci Europa. Au murit la Chişinău 2 tineri după bătăile de la miliţie. Alte sute au fost arestaţi, bătuţi, chinuiţi. Multi sînt sechestraţi. Zvonurile despre schingiuiri şi maltratări nu mai contenesc. La toate acestea Europa a rămas pasivă. Drepturile omului se termină undeva între Austria şi România. Preşedintele Băsescu a aşteptat extrem de mult pînă să facă o declaraţie publică, în replică la atacurile comunistului Voronin, care punea revolta de la Chişinău în cîrca Bucureştiului. Bucureştiul a dormit zile întregi timp în care la Chişinău mureau oameni. Şi o să mai doarmă mulţi ani de acum înainte. Pentru că politicienii români au alte treburi, mult mai importante. Chişinăul e fratele şomer, desculţ şi nespălat de care ne e cam ruşine şi pe care l-am vrea dispărut. Păcat. În Basarabia încă se vorbeşte limba română, oricît ar vrea ruşii să arate altceva. Nu e vorba de naţionalisme ieftine, nu e vorba nici măcar de unirea Basarabiei cu România, cum prost se înţelege. E vorba doar de nişte alegeri cîştigate de comuniştii pro-ruşi, prin mijloace “neortodoxe” contestate vehement de zeci de mii de oameni, în stradă. Am preferat să comentăm cazul Becali, cu mic, cu mare, în loc să le dăm o mînă de ajutor, la nevoie, fraţilor noştri. Istoria e simplă, dar cine o mai citeşte?!

Bucureşti 13-15 iunie 1990

“Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră de astă dată, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat la chemarea noastră. Delegaţia de minieri înfrunte cu domnul Cozma se va deplasa spre Piaţa Universităţii pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră. Aşa cum aţi văzut, de asta dată avea de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste, grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate…”

Aşa îşi începea tovarăşul Iliescu discursul, în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, adresat minerilor ajunşi în Bucureşti la chemarea lui. Minerii s-a deplasat conştiincios în piaţă şi au măturat tot ce le-a stat în cale cu o bestialitate greu de imaginat. Au murit mulţi oameni în zilele de 13-15 iunie, măcelul începînd în zorii zilei de 13 iunie, cînd trupele tovarăşului general Chiţac au intrat în mulţimea “golanilor” care-l exaspera de cîteva luni pe Iliescu. Ziua de 13 iunie a fost o zi sîngeroasă, cu lupte de stradă între manifestanţii anticomunişti şi forţele de represiune. S-a recurs, aşadar, în toiul nopţii de 13 spre 14 la metoda degajării terenului: au chemat minerii, oameni care executau automat orice li se cerea. Li s-a cerut pulverizarea manifestanţilor, a intelectualilor ostili noului regim comunist. Şi asta au făcut: pe lîngă omorîrea şi rănirea a sute de oameni, au distrus sediile partidelor de opoziţie (PNL şi PNŢCD), cît şi sediile facultăţilor de Arhitectură, Geologie, Matematică şi Litere. O armata de oameni preistorici, parcă, a arătat Europei întregi de ce era în stare. Decembrie trecut (’89), cu miile de victime, nu mai valora nimic, fusese în zadar.

“Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sînteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu…”

Cu aceste cuvinte Iliescu a trimis bestiile acasă, în Valea Jiului, după două zile de măcel.

2009: Iliescu comentează ultimele evenimente de la Chişinău, petrecute in aceasta săptămînă: conducerea de la Chişinău acţionează după “o schemă propagandistică obişnuită, care reflectă o anumită mentalitate”. El le recomandă comuniştilor de peste Prut să fie deschişi “la ce se întâmplă în societate şi nu să adâncească lucrurile prin asemenea atitudini ostile la adresa populaţiei, pentru că, punând pe seama altora (factorul extern), asta arată lipsă de deschidere, de receptivitate, de înţelegere a problemelor proprii şi, totodată, de a căuta soluţii democratice de rezolvare a problemelor”.

Pentru cine nu e la curent cu ştirile politice, la Chişinău în aceste zile au fost proteste puternice ale studenţilor din oraş, nemulţumiţi de rezultatelor alegerilor parlamentare (Partidul Comunist fiind declarat cîştigător într-un mod foarte suspect). Tovarăşul Iliescu, după cum se vede, s-a simţit dator să ne explice cum stă treaba cu mentalităţile comuniştilor şi cu căutarea soluţiilor democratice…

Au trecut 20 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989. Atunci au murit în Bucureşti peste 1000 de oameni, pentru ei libertatea fiind mai importantă decît orice altceva. A urmat apoi mineriada din vara lui ’90. Iliescu a rămas la putere, trecîndu-şi în “palmares” alte victime.
Sîntem în 2009 şi acest personaj diabolic e în libertate, apare aproape zilnic în mass media şi ne intoxică fără nici o jenă. Voi nu vă doriţi o Românie fără el?

Dac-aş fi cioban m-aş simţi foarte “lezat” în aceste zile. Nu din cauza războiului cu autorităţile pe tema brînzei neambalate care se vinde în pieţe. Ci pentru că în scandalul arestării lui Gigi Becali cuvîntul cioban e folosit prea des şi în sens peiorativ. Becali a devenit sinonim cu “cioban”. Lucru trist şi înjositor pentru această categorie de oameni adevăraţi. Ciobanii care mai au legatură cu crescutul oilor şi făcutul brînzei sînt oameni dintr-o bucată. Nu prea seamănă cu blazatul cioban mioritic şi nici pe departe cu afaceristul din Pipera. Nu vă lăsaţi înşelati nici de cei care vă vînd brînză proastă. S-ar putea ca nici ei să nu fie ciobani, ci doar mici afacerişti. Ciobanii de pe munte, cei care merg sute de kilometri cu oile, cei care încă mai ştiu să călărească şi care dorm luni de zile sub cerul liber sînt un bun pe cale de dispariţie. Oieritul şi transhumanţa se apropie de sfîrşit, odată cu intrarea în Europa civilizată. Aici nu mai e loc pentru asemenea activităţi arhaice. Dar nu despre Europa şi “binefacerile” ei vroiam să scriu. Şi nici despre tristul Becali, care pentru mine valoreaza mai puţin decît “epsilon”. Vroiam să vă întreb dacă, ieşind puţin din iureşul cotidian, aţi observat că a venit primăvara? Aţi atins vreo floare proaspătă în primăvara asta, aţi simţit mirosul de pămînt reavăn? Aţi văzut primele berze? Pe un cîmp de lîngă Braşov cresc nişte flori superbe. Se numesc lalele pestriţe, seamănă mai degrabă cu nişte toporaşi pistruiaţi decît cu lalelele adevărate, sînt extrem de delicate şi, lucrul cel mai ciudat, cresc numai în aceasta zonă. Înfloresc pe la începutul lui aprilie şi “ţin” cîteva zile. Le-am căutat vreo trei ani, pe cîmpul cu pricina, fără să ştiu exact unde e zona în care cresc. Eram la cîteva sute de metri depărtare şi în fiecare an mergeam în direcţia opusă îndepărtîndu-mă alte cîteva sute de metri. Pina cînd am aflat locul exact… Lalele pestriţe te pot face să uiţi, pentru cîteva ore, de aşa zişii ciobani.