Din cele două episoade despre satul Caraorman, din Delta Dunării, am făcut un articol care a apărut la editura Liternet, aici.

E o noapte fierbinte de iunie. E 3 dimineaţa. În coltul ochilor am lacrimi. Tata respiră greu lîngă mine. Din cînd în cînd oftăm adînc la unison, parcă toată povara lumii ar sta pe umerii nostri. Hagi tocmai dă un gol cum, probabil, n-o să se mai dea niciodată nicăieri: trasează o boltă perfectă peste portarul Cordoba, dintr-un unghi “imposibil”. Mingea parcă stă pe loc în aer. 2-0 pentru România, în meciul cu Columbia, de la campionatul mondial de fotbal din SUA, 1994.

Peste aproape două saptamîni, aveam să plîng în momentul cînd Dan Petrescu şi Belodedici ratau penaltiurile care ne-ar fi adus în semifinala campionatului mondial. Am fi jucat cu Brazilia…

Dupa 15 ani, la sfîrsitul meciului Austria – România, încheiat 2-1 pentru gazde, apare la microfon un tip negricios, baţos, cu freză tip “castron”. Vorbeşte agramat, e supărat pe toţi, numai pe el nu şi aproape mă convinge că echipa României joaca bine dar are ghinion sau naiba ştie ce, de nu mai reuşeşte să cîştige nimic.

Mi-e silă de ei. Fotbalul e un joc pe cinste, cine îl înţelege ştie asta. Poate fi jucat ca şahul, numa’ să ai cu cine. Poate fi jucat însă şi ca o miuţă, cînd lipsesc actorii adevăraţi. Eu l-am prins pe Hagi & co. Nu şi pe Dobrin & co. Dar a fost suficient să aflu cum se joacă fotbalul şah.

Pentru că figuranţii de aseară (şi din ultimii ani) nu au aflat decit de fotbalul miuţă şi aia încinsă fără prea mare chef. Doar joacă gratis, nu le iese nimic din treaba asta.

Cînd spui Apuseni te gîndeşti la ce are România mai pitoresc: sate de munte cu căsuţe pierdute pe dealuri, oameni de treabă, care şi-ar da şi ceapa din ştergar numai să te vadă sătul, peisaje minunate şi multe alte “landmarkuri” Româneşti de manual de geografie. Ei… lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Am fost la Arieşeni într-un septembrie, acum cîţiva ani, nu foarte mulţi. Arieşeniul e un sat de munte autentic, aflat la mică distanţă de cîteva “repere” turistice: Cetaţile Ponorului, Groapa Ruginoasă, Cascada Vârciorog, Izbucul Galbenei etc. E ceva de mers ca să străbati toată zona, dar şi recompensele pe măsură, natura păstrîndu-se încă, în această zonă, sălbatică, în mare măsură.

Dar… drumul spre Cetăţi e acompaniat continuu de un imn al drujbelor, se taie pădurea direct în Parcul naţional al Carstului (cea mai mare zona carstică din Europa, cu cele mai spectaculoase formaţiuni în calcar). Grămezile de buşteni aşteptînd s-o ia la vale sint de-a dreptul impresionante, stivele de cherestea de asemenea. Toţi taie lemn, in zonă, fără exceptie, îmi zicea gazda la care am stat. Acum, zice tot ea, e mult mai bine ca în anii din urmă, cînd prăpădul a fost uriaş, munţi întregi fiind complet raşi de pădure. Drumurile de munte sînt distruse în mare măsură de utilajele care cară şi trag buştenii la vale, noroaiele sînt impresionante, iar zonele defrişate îţi dau fiori cu adevărat. Oamenii locului vorbesc o limbă de neînţeles. Merg cu harta la un drujbar, îl întreb dacă merg în direcţia bună şi-mi răspunde ceva complet de neînţeles. Am senzaţia că omul comunică mai bine cu drujba decît cu semenii lui. Cu toate astea n-am dat de o excepţie: o femeie pe care-o duc cu maşina pînă în sat, cărînd cîteva găleti de ghebe, povesteşte ceva în aceeaşi limbă necunoscută. E alta limbă, îmi explica găzdoiul, cu un ochi pe Discovery şi unul la mine (de cînd şi-a pus parabolică e fascinat de documentarele pe care le vede; după o viaţa de TVR1 îl cam înteleg… ) La şosea se vorbeşte “mai” româneste, sus, în munte… nu prea.

Nu lipsesc nici manelele, casele de vacanţă, vilele de prost gust. Totul pare iremediabil pierdut. Şi totuşi… în Apuseni poţi găsi încă oameni pe deplin împăcaţi cu soarta lor, cu ce au sau le-a lăsat Dumnezeu, oameni cu o inteligenţă extraordinar de puternică chiar dacă oarecum primitivi ca şi mod de viaţă. E un colţ special de Românie, în care mulţi oameni nu au ieşit de prea multe ori din satul lor, în care naşterea, nunta şi moartea sînt reperele de bază ale existenţei, totul avînd loc într-o integrare puternică cu natura (n-ai curent? atunci stai la lampă şi spui poveşti, spunea un moş).

Pîrtiile de ski au ajuns şi acolo, SUV-urile şi ATV-urile se plimbă liniştite pe poteci, plasticul ne invadează, drujbele cîntă în cor. Ce bine că sîntem in UE.

Ochii bărbatului privesc în gol prin fereastra pe care picăturile de ploaie şiroiesc. Are barba căruntă şi ochii obosiţi, încercănaţi. Face cîţiva paşi în spate, apoi se întoarce din nou la fereastră. Jos, o curte în formă de cruce. În mijloc, o femeie stînd pe un scaun. Plouă neîncetat. Femeia e încălţată cu pantofi roşii. El mai priveşte o dată înspre ea, dar ea a dispărut. Sîntem în anticamera unei săli de operaţii. O femeie medic iese din sala de operaţii şi se apropie de el. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în halate albastre-verzi. Bărbatul îşi ascunde cu greu neliniştea în faţa femeii care vrea să-i spuna ceva. E clipa decisivă, bariera care desparte două lumi, momentul de unde nu mai exista nici un fel de întoarcere. Femeia dă să deschidă gura şi să înceapă să vorbească. Bărbatul are un reflex de spaimă şi-i porunceşte: “nu te mişca”. Ştie ca vestea pe care ar putea-o primi ar însemna al doilea lui sfîrşit…

…pentru că primul fusese cu 16 ani în urmă, cînd se îndrăgostise nebuneşte de o necunoscută, o femeie ciudată, trăind singură la periferia oraşului în care el era medic. Se întîmplase să rămînă în pană cu maşina în acea periferie, iar ea îl ajutase cu telefonul din casa ei, aflată în apropiere. Femeia e săracă şi puţin frumoasă, la prima vedere. El, toropit de căldură, agitat, puţin băut, uită de el, de lumea formalităţilor, de tot. Povestea de dragoste începe cu o luptă între cei doi. Femeia e tăcută şi supusă. Are inteligenţa de a intui prăpastia socială dintre ei. Omul va pleca, dar se va reîntoarce apoi cu regularitate. Ea ştie să-l aştepte şi ştie să-l facă fericit în puţinul timp pe care-l au la dispoziţie. Lucru pe care soţia lui nu reuşeşte să-l facă. Relaţia soţilor e sterilă, de faţadă. Lumea în care se învîrt e cea a banilor, a măştilor. El e obosit şi cu gîndul la ea, cea care are puterea magică de a-l face sa rîdă. “Am violat o femeie” scrie el pe nisipul plajei, într-o dimineaţă. Cealaltă, soţia, trece peste litere, fără să le citească, şi intră în mare. E disperarea din el, scrisă cu litere uriaşe, în nisip. Disperarea va înflori apoi cînd va afla ca ambele femei din viaţa lui sînt însărcinate. “Păstrează-mă”, îi şopteşte iubita. I se va naşte doar copilul legitim… Au trecut 16 ani. Iar el asistă mut de durere, neputincios, la operaţia fiicei lui, accidentate grav de o maşină.

Povestea de acum 16 ani încă îi dă tîrcoale. Femeia cu pantofi roşii a dispărut. E doar scaunul gol şi ploaia care cade pe el. Bărbatul scoate dintr-un sertar o pungă în care se află un pantof roşu. Celălalt a plecat acum 16 ani… Femeia medic iese din sala de operaţii şi îi dă vestea cea mare, fetiţa a trecut cu bine operaţia. El abandonează pantoful in mijlocul curţii, se întoarce şi pleacă.

PS. Aceasta e povestea pe scurt a filmului Non ti muovere.

… Mă aflu în avionul care mă duce spre casă. Închid ochii şi încerc să aţipesc. N-am mai tras un somn bun de multe zile, iar “astăzi” voi fi pe drum peste 25 de ore. O stewardess-ă asiatică îmi zîmbeşte stereotip şi-mi dă de băut nişte suc. Lîngă mine un tînăr indian, vorbind o engleză impecabilă, îi povesteste prietenului meu despre criza mondială care a afectat şi fabricile de jucării din Belgia, el tocmai întorcîndu-se de la un tîrg de jucării din Hong Kong. Pe ecranul televizorului ruleaza ultimul film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. Trecem peste Himalaya şi timp de mai bine de o oră avionul tremură din toate încheieturile. Javier Bardem pilotează şi el un avion, prin mijlocul unei furtuni, ducîndu-şi “amicele” către tărîmul plăcerilor. Doar că la el se mai pot trage duble, în caz ca nu iese bine din prima…

Nebunia numită Hong Kong nu-mi dă pace. Un bătrîn se uită trist înspre aparatul meu de fotografiat. Apăs declanşatorul în clipa în care realizez că i-am tulburat gîndurile. E la doi paşi de un templu, într-un mic parc în care e linişte şi lumea pare să vină aici ca să respire. Mulţi dintre oamenii de pe bănci sînt descălţaţi. Unii joacă şah. Alţii fumează. Au priviri triste. Se uită prin tine, parcă. În templu ard beţisoare parfumate. Două fete tinere fac poze la intrare. Cîţiva credincioşi se roagă, înăuntru, undeva în semi-întuneric. E linişte multă. N-am mai avut “revelaţia” asta demult. Ies apoi în stradă. La cîţiva metri dau de tarabe cu jucării erotice, apoi de o piaţă de legume. Încerc să ajung pe insulă. Peste cîteva ore locul ăsta va fi o amintire.

Un magazin cu fotografii mari, înrămate, îmi face cu ochiul. Vinzătoarea vorbeşte o engleză bunişoară, spre surprinderea mea. Îmi arată diverse fotografii şi-mi povesteşte cîte ceva despre ele. Una e făcută în ultima zi de “viaţă” a vechiului aeroport care avea pista atît de aproape de oraş (de fapt oraşul se apropiase de el atît de mult) încît avioanele păreau să atingă blocurile cu aripile. O imagine spectaculoasă: un ditamai avionul trecînd printre nişte blocuri bătrîne. Nelipsitele frînghii cu rufe puse la uscat, la ferestrele clădirilor, ca o emblemă a furnicarului Hong Kong. Acum aeroportul s-a mutat pe o insulă, pistele sînt “artificiale”, adică facute deasupra oceanului, la kilometri buni de oraş… Fotografia e extraordinară. La fel ca ea sînt multe altele. Panorame ale oraşului, portrete, străzi.

Ajung pe strada cu restaurante europene. Mi-e sete şi mă opresc să beau o bere. E muzică pretutindeni şi multă lume veselă. Se bea la greu, unii au mari probleme cu echilibrul. Taxiurile trec încontinuu aducînd forţe proaspete. Oraşul nu mai are timp de dormit, cine ar veni la Hong Kong să doarmă?

E ceaţă multă în jurul meu. Cum de am ghinionul ca tocmai azi să prind o zi atît de proastă? Sînt în vîrful “dealului” de unde, cică, se vede cea mai spectaculoasa panoramă a zonei. Doar trei fete se prăpădesc de rîs şi-şi fac poze una după alta… Oare lumea asta chiar nu mai vrea să doarmă deloc? Deschid ochii. E tot ceaţă. Aeroportul Internaţional Otopeni, luminat ca un cămin cultural. Un vameş mă întreabă daca n-am ceva de declarat, e tîrziu şi probabil nu şi-a făcut norma de ciubucuri. Bun venit acasă!

Sfîrşit.

PS. Un album cu oameni din Hong Kong e aici.

Piteşti – locul care n-ar fi trebuit să existe

Comunismul secolului XX este sinonim cu teroarea. Lenin a fost cel care a spus răspicat că ei, comuniştii, îşi ating obiectivele distrugînd prin violenţă vechea ordine socială. Aceasta n-a fost o lozincă, ci realitatea crudă. Bilanţul terorii, după un secol de comunism, e înfiorător: 6 milioane de morţi sub Lenin, 10 milioane de morţi sub Stalin, 18 milioane de persoane trecute prin Gulagul rusesc (nu se stie exact cîte au ieşit cu viată), sute de mii de morţi şi deportaţi în Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. 2 milioane de oameni trecuţi prin Gulagul românesc! 70 de milioane de morţi în China, 1.7 milioane de morţi în Cambodgia dintr-o populaţie de 8 milioane, 2 milioane de morţi în Coreea de Nord, 1.5 milioane de morţi în Afganistan etc

Cifrele de mai sus sînt mai mici decît în realitate. Ele arată, oricum fără nici un fel de dubii, ce a însemnat comunismul pentru omenire. Nostalgicii ar trebui să facă un efort şi să realizeze enormitatea acestor cifre, seci, la prima vedere.

În România, Gulagul comunist a atins paroxismul la Piteşti. Pentru covîrşitoarea majoritate a românilor Piteşti este oraşul în care se construiesc nişte maşini. Istoria acestui loc e însă mult mai tristă şi puţin ştiută. La penitenciarul din zonă, au avut loc între 1949 şi 1951 acţiuni de reeducare a deţinuţilor prin metode de tortură greu de imaginat şi despre care e şi mai greu de povestit. Alexandr Soljeniţîn a spus despre Piteşti că a fost “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Fenomenul Piteşti, aşa cum a fost el numit de către Virgil Ierunca, a constat într-un proces de tortură prelungită a deţinuţilor politici anticomunişti, pe parcursul a săptămîni sau luni, tortură aplicată de către alţi deţinuţi, trecuţi şi ei, la rîndul lor prin fazele de tortură şi ajunşi, în cele din urmă, torţionari. Scopul acestor metode nemaiîntîlnite a fost multiplu: obţinerea de informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului (cei torturaţi fiind în mare majoritate studenţi legionari), amputarea morală printr-o adevarată spălare a creierului cît şi anihilarea fizică a victimelor. Dintre cei aproximativ 1500 de studenţi trecuţi prin acest “experiment”, au decedat între 40-70, iar alte cîteva sute au rămas cu importante sechele fizice.

În episodul următor voi încerca o sinteză a acţiunilor de la Piteşti, cît şi a urmărilor în plan social şi politic survenite după această teribilă perioadă.

Căutînd să aflu mai multe detalii despre fenomenul Piteşti am dat de un articol al unui martor al Piteştiului, in revista Memoria, nr. 3-4/2003. Nicu Ioniţă, medic de profesie, supravieţuitor al “reeducării” de la Piteşti, transcrie mărturia unui coleg ramas “afară”, mărturie care i se pare mai teribilă decît ceea ce îndurase el în închisoare:

“Dragul meu, de tine a fost bine, te-au arestat, te-au închis şi ţinut departe de toate frămîntările ce au urmat şi de care noi, cei rămaşi în libertate, am avut parte. Noi am fost chinuiţi, umiliţi, batjocoriţi şi ocupaţi tot timpul cu şedinţe peste şedinţe, la orice oră din zi şi din noapte, antrenaţi în tot felul de munci ce nu ţineau de profesia noastră şi, totodată, îndemnaţi să ne luăm tot felul de angajamente, şi cîte nu ne-am luat! Eram obligaţi să ne facem autocritica şi să criticăm pe cei din jurul nostu şi, cu cît acestea erau mai denigratoare şi acuzatoare, cu atît erai mai apreciat. Ajunseserăm să nu mai avem încrede în nimeni şi nici chiar în noi înşine. Ne suspectam unii pe alţii, ne turnam unii pe alţii şi eram în stare să ne sfîşiem între noi dacă ni s-ar fi cerut. Am fost obligaţi să ne prosternăm în faţa unor neisprăviţi, inculţi şi răi pe măsura prostiei lor şi, pe deasupra, a trebuit să-i vrednicim cu omagiile noastre. Să le mulţumim pentru îndrumările date şi să-i aplaudăm ori de cîte ori deschideau gura şi spuneau numai prostii. Ce ştii tu cît a trebuit să ne prostituăm şi cît am suferit noi! I-am adulat, i-am sărutat peste tot, i-am lins şi în fund, de toate am făcut pentru că am fost nevoiţi să facem de toate. Mergeam în patru labe behăind lozinci în care nu credeam, dar la capătul drumului era osul pe care toţi îl rîvneam şi, cu cît ne apropiam de el, cu atît era ridicat mai sus, iar noi eram obligaţi să ne adîncim şi mai mult în mocirlă. Da, am făcut de toate, şi cu ce ne-am ales, că doar tot medic sunt şi eu ca şi tine care, vorba ceea, ai fost duşman al regimului, adică şi al meu, şi să ştii că şi eu şi noi toţi am aplaudat atunci cînd te-au ridicat din mijlocul nostru…”

Fenomenul Piteşti e foarte puţin cunoscut sau mediatizat, din nefericire. Cei mai mulţi nu au aflat de iadul de la Piteşti. Sînt, probabil, şi anumite interese de blocare a informaţiilor despre Piteşti, deşi există a bună literatură de specialitate dedicată acestui subiect. Am fost decepţionat să văd ca mult discutatul manual al Istoriei comunismului din România, apărut la editura Polirom, tratează subiectul extrem de superficial. Într-adevăr, tinerii de clasa a XII-a ar putea fi traumatizaţi citind despre realităţile româneşti, după ce ani de-a rîndul li s-a spus că poporul român e cel mai bun şi paşnic din lume!

Cautaţi si pe youtube filme despre Piteşti, sînt foarte multe, dar au puţine vizionări. Media vizionărilor la filmele despre acest subiect abia dacă trece de 5000. Nicolae Ceauşescu sta mult mai bine, cu ratinguri între 300.000-700.000 de vizionări. Toma Caragiu e pe la 35.000-70.000. În schimb Nicoleta Luciu ajunge lejer la 1.300.000 de vizionări… Noapte buna România!

Periferia e intotdeauna mai “reala” decit centrul. Zgirie norii m-au dat pe spate (la propriu) doar cit sa-i privesc si sa trec mai departe. Magazine de lux, oameni de afaceri, hoteluri. Viata e in alta parte… cum spunea Kundera, drept urmare am intrat in zona blocurilor de locuinte, a magazinelor normale, a pietelor pentru tot omul.

La intrare dai de primele surprize. Citiva baieti cu turban si mai maronii la fata te iau de “client” si te intimpina cu “good morning lucky man” soptindu-ti apoi ca ai putea sa fii fericitul posesor al unui Rolex. Sint si unii care-ti spun de la inceput ca au “copy watches”. De fapt strada se transforma imediat intr-un lung drum cu obstacole, vinzatorii de Rolexuri si alte chilipiruri bagindu-ti-se in suflet cam prea mult.

Cind apuci sa te dezmeticesti incepi sa observi unde ai ajuns: blocuri statute, cu mii de aparate minuscule de aer conditionat, cu pereti scorojiti si fatade imbatrinite, unele linga altele, in lungi siruri monotone, apasatoare pina la a te indemna sa intri sa bei ceva sa-ti curmi depresia tocmai instalata. Daca ai curajul sa intri intr-un restaurant ca sa maninci si sa bei, atunci cu siguranta esti fie foarte flamind (cum de altfel eram!) ori foarte amator de senzatii tari. Restaurantele care sa-ti ofere “hinturi” in engleza sint greu de gasit. Dar si pozele cu boluri de orez si moluste ciudate sint bune, la o adica. Asa ca te iei dupa poze si alegi ceva. Primesti, de obicei, ceva mai mult sau mai putin asemanator. Gustul e intotdeauna special, adica nou. WC-ul e mai bine sa nu-l folosesti. E foarte murdar, al naibii de strimt si plasat undeva departe, in spatele bucatariilor, magaziilor, depozitelor, undeva de unde vrei sa scapi apoi cit mai repede, sa te intorci la sucul sau berea sau cafeaua ta sau, si mai bine, pe strada, printre oameni.

Daca vrei lucruri ieftine poti merge intr-o piata. Aici poti negocia minute intregi preturi de 2 ori si ceva mai mici decit la prima strigare. Totul e cu mult supraevaluat. Vinzatoarele nu inteleg o boaba de engleza, dar sint amabile, te iau de mina, iti arata tot ce vrei, te implora sa le cumperi ceva, iti fac “mari” reduceri si nu te lasa sa te duci pina nu scoti ceva din buzunar. Ajung si intr-o piata mai speciala, de “Jad”, in care sint citeva zeci de tarabe cu podoabe facute din diverse pietre. Mici minunatii, culori vii sau pastelate, forme si detalii surprinzatoare. Un mester imi arata o felie de roca verde, din care sint decupate niste bratari brute, care apoi trec prin diferite etape de taiere si slefuire. Ore intregi de munca, rasplatite, la final, cu citiva euro.

Spre sfirsitul zilei dau si de o piata de legume. Ce abundenta e pe mesele zarzavagiilor! Ce exponate complet necunoscute! Daramite borcanele de mirodenii, de radacini sau de fructe uscate de negasit in Europa, care-mi lasa gura apa, de-as vrea sa le gust pe fiecare cite putin. Si larma glasurilor cumparind, negociind, refuzind, intrebind. Si sutele de oameni carindu-si sacosele, privirile lor indreptate spre tine, intrusul. O atmosfera putin grea, ostila, care se lasa inmuiata de caderea noptii. O iau incet, incet spre debarcaderul de unde trec cu “barca” pe malul celalalt. Ce lume!

Va urma…

Zona debarcaderului in Hong Kong (insula) e ceva mai linistita, adica masinile mici nu circula pe aici, sint doar autobuze si pietoni. Si, in general, oameni care vor sa scape de marea harmalaie (plecat la plimbare de dimineata, duminica fiind, am observat ca orasul “respira”; la ora zece dimineata strazile erau aproape pustii. Oare unde sint milioanele de oameni, m-am intrebat? Raspunsul aveam sa-l gasesc pe seara, cind centrul orasului fusese invadat de o masa imensa de oameni).

In zona de acostare a ferryboat-urilor e liniste. E 7 seara. O batrina sta si pescuieste tinind in mina un mosor cu fir. In plasa de la picioare are doar putina momeala si nici un peste. E imbracata mai degraba de iarna, dar la cite ore o fi stat in vint asteptind “darul”, probabil ca geaca lunga si groasa si-a facut datoria. La citiva pasi niste tineri insuratei se lasa fotografiati din toate pozitiile. Se lasa seara. Luminile turnurilor se aprind incet, incet. Ma urc intr-un autobuz, rupt de oboseala. Am tropait toata ziua cu harta in mina si autobuzul e binevenit.

Strabat zona de zgirie nori stind la etajul autobuzului. Blocurile au mii de lumini aprinse, desi nu e nimeni in ele. In China, cu citeva zile in urma, incercam sa “inteleg” contrariul, cartiere mari iluminate la limita zgirceniei. Mi-am amintit de anii ’80 petrecuti in orasul meu, in care seara de seara stateam in bezna. Oare fata de linga mine, care ride si vorbeste ca o morisca, ar intelege sintagma “economie de lumina”?

Ajung pe Sugar Road, o strada cu nume parca predestinat… E zona de promenada a localnicilor, cu multe magazine cu marfa din belsug. Ma intimpina o mare de oameni stind pe jos, peste tot, mincind si bind. Mizeria e uriasa, maturatorii se chinuie din rasputeri sa stringa tonele de plastic ramase in urma “picnicarilor”. Gasesti de vinzare aici orice, de la seturi de chiloti ieftini pina la IPhone-uri si camere de filmat HD. Ca sa te aventurezi pe trotuar iti trebuie putin curaj, caci marea de oameni pare impenetrabila. E un vacarm cum n-am mai vazut nicaieri. Incerc sa gasesc o bresa, urc citeva trepte si ajung pe o pasarela care ma scoate pe partea cealalta a strazii. Care e la fel de intesata de oameni. Comertul pare sa fie principala lor grija, dupa ce au “servit” cina pe trotuare.

Sint fericit. Peste citeva zile o sa ma pot plimba din nou printre brazii de pe deal!

Va urma…

In citiva ani bucurestenii ar putea vedea cerul cam asa…

Daca vreti ca acest lucru sa nu se intimple, atunci cititi acest articol scris de Radu Oltean si mergeti la mitingul de marti, 17 martie 2009 din Parcul Izvor, miting pentru sustinerea ordonantei 27/2008 care reglementeaza inaltimea maxima a constructiilor in diversele zone ale capitalei.

E duminica dupa amiaza, vreme mohorita cu cer de plumb si nori josi, de-i atingi cu mina daca urci la etajul 70 in unul din turnurile la care ma uit incremenit de citeva minute. In jurul meu sint sute de oameni iesiti la picnic. Nu e pic de iarba nicaieri, e doar beton! Si ei stau intinsi pe jos, pe ziare, cartoane sau paturi, asa cum facem noi duminica, pe deal. Ei sint iesiti pe “strada mare”, pentru ca iarba sau dealuri, unde sa mearga, nu mai exista demult. Autobuzele trec la citiva metri de ei. Tot la citiva metri sint magazinele de lux, unde preturile au multe zerouri. Iesirea de duminica e, foarte probabil, unica din saptamina in care ei au timp sa mai stea de vorba, sa rida, sa uite de locul in care traiesc. In urma lor, dupa citeva ore, ramine un cimp de gunoaie. Reclamele luminoase de la Rolex si Armani iti aduc aminte ca esti in unul din colosii financiari ai lumii!

Ma aflu la Hong Kong de citeva ore si incerc sa ma dezmeticesc. Orasul din care vin are citeva sute de mii de locuitori. Cit un sat mai mare din China, aflasem, cu citeva zile inainte. Sate, aici, nu mai exista, totul a fost ras de capitalismul devastator. Nici natura nu mai exista, desi orasul are un parc cu ceva verdeata si arbori din loc in loc, un fel de amintire a ceea ce a fost odata pe insula. Totul acum e numai beton si sticla. Mii de blocuri uriase iti taie rasuflarea, la primul contact cu genul acesta de peisaj. Apoi, incet, incet, simti apasarea cladirilor, apoi pe cea a miilor de oameni de care te freci inevitabil pe trotuar. Si, in cele din urma, te simti istovit. E senzatia pe care ti-o da un oras de aproape 8 milioane de locuitori, traind toti unul peste altul, intr-un haos aproape… perfect.

In Hong Kong discrepantele sociale sint, probabil, maxime. Poti vedea in acelasi loc mirese in rochii scumpe fotografiindu-se, cersetori asteptind la poarta unui zgirie nor din care ies bancheri nepasatori, oameni scormonind prin cosuri de gunoi linga magazine de lux, ferrari-uri alergind pe linga autobuze ticsite de localnici, wc-uri de cinci muste si hoteluri de cinci stele. Totul la un loc, intr-un fel de supa asiatica pe care un european, chiar si periferic, nu o poate gusta cu prea mare placere. Hong Kongul e incitant si totusi foarte trist. Umanitatea pare definitiv gonita din el, oamenii nu mai au timp pentru oameni, ci doar pentru afaceri si, eventual, mici amuzamente tehnologice.

Va urma…

Un barbat cu miini aspre, cu unghii late si cu mult “negru” sub ele, tine la spate un boboc de trandafir alb. E imbracat in haine inchise la culoare. Detaliile hainelor nu intereseaza, formeaza o pata aproape neagra, desi poti sa-ti dai seama ca sint hainele de “duminica” ale muncitorului. Contrastul e dat de floarea mica si alba, in miinile mari, muncite. Imaginea degaja emotie si sensibilitate, un ditamai omul, asteptindu-si, probabil, iubita, cu o floricica ascunsa la spate.

Imaginea e marca Ralph Gibson. Spun marca, pentru ca, facuta in 1960, la inceputul carierei sale de fotograf, imaginea deja avea in ea elementele decisive ale artei lui Gibson: negru si alb intr-un contrast aproape violent, sensibilitate debordanta, un ochi iscusit care “vede” detaliile nevazute.

Ralph Gibson nu poate trece indiferent nici unui iubitor de fotografie. El poate fi urit cu indirjire sau iubit cu patima. Nu cred sa existe indiferenta in atitudinea cuiva fata de fotografia lui… Poate fi urit de cei care au uitat ca fotografia inseamna “emulsie” si care se intrec doar in a etala culori cit mai vii si mai saturate, pe cit mai multi pixeli. Pentru ei Gibson, probabil, e un ramolit. Pentru ceilalti, Gibson poate fi un mare profesor.

Nu am nicio informatie daca Gibson mai “trage” pe film, dar pina acum citiva ani, cuvintul “digital” nu avea nicio relevanta pentru el (si foarte probabil nu va avea prea curind). Un impatimit lucrator in camera obscura, omul care are un respect urias pentru film, emulsie si revelator, Gibson este, probabil, unul dintre cei mai mari creatori de imagine pe film, in viata. Cu o tehnica de laborator remarcabila si un stil de captura a subiectului extrem de simplu si direct, in care filosofia de baza este ascunderea in umbre adinci a tuturor elementelor de minima importanta, Gibson e si un om extrem de sincer, poate chiar suparator de sincer pentru multi dintre cei care se cred mari fotografi pe “digital”. Gibson a fost asistentul Dorotheei Lange, perioada in care a inteles pe ce drum trebuie sa mearga mai departe. Si a renuntat curind la cariera de fotoreporter, evitind complet si fotografia comerciala. Gibson a fotografiat doar ce a vrut el: oameni, obiecte simple, pe care mai nimeni nu le fotografiaza, nuduri, atitudini, vise. Universul lui e pasionant si pasional. Nudurile lui Gibson sint fermecatoare si totusi complet atipice, pentru ca Gibson e un cautator (si gasitor!) al detaliului, al ascunsului si nepatrunsului, redindu-l aspru, cu tensiune si patima. Simti emotia uriasa din spatele aparatului… si ti se arata, dintr-odata, viata reala, fara cosmetizari.

Un scurt interviu cu maestrul Gibson:

Poți vedea Roma antică sau poți vedea o Romă modernă ori pe-amîndouă la pachet, e cam ce primești în general dacă ești pe cont propriu acolo și pentru mai mult de 5 zile. Puntea de legatură dintre ele e ceea ce dă Romei un farmec aparte…poți studia istoria umanității de la romanii devastînd și cucerind totul în jur – o Roma cu o istorie a ei așa cum e dăltuită pe Columna lui Traian (și dacă ne încălzește cu ceva, Dacia le-a luat ceva mai mult decît preconizau ca s-o supună), prin superbele mozaicuri și fresce medievale (cum sînt cele de la San Paolo Fuori le Mura , un musai de văzut cînd treceți prin Roma), la minunate biserici renascentiste (o desăvîrsită Capela Sixtina pentru care merită să te așezi la coada kilometrică, ajungi repede înăuntru… nimeni nu mi-a spus, era s-o ratez) și piețe cu adevărat superbe, nu pentru că se află în ghid, ci pentru că-ți taie răsuflarea și la prima vizită și la a doua și încă la urmatoarele: Piazza di Spania sau Piazza Navona, trecînd prin barocul tulburător al Fontena di Trevi, la secolele 17-19 dominate de o Romă vîrf de lance în obținerea unificării Italiei (grandiosul Monument al lui Victor Emanuel al II-lea e acolo să ne amintească de această perioadă)… la, în cele din urmă, o Romă pe drum de modernizare, care, desi tulburată de 2 războaie mondiale, mai ales de-al doilea, reușește să renască mai frumoasă, mai mareață… Modernizată în final, te atrage cu spiritul ei ce te îmbie spre un “la dolce far niente” și “la dolce vita”… acesta ar fi sentimentul care te-ar putea copleși la Roma dacă n-ai fi atît de îndîrjit să vezi cît mai multe, dacă n-ai vizita într-o singură zi 5 piețe și 3 biserici pentru că sentimentul de a fi peste tot e atît de puternic…

După ce ai vizitat Roma poți s-o redai celor care sînt curioși în cel puțin 3 ipostaze:

…una vizuală, o Romă plină de culoare în funcție de momentele zilei, dimineața o Romă proaspătă, răcoroasă, definită de o culoare moale, caldă, aceea a soarelui răsărit de ceva vreme, dar “nefuncționînd” nici la jumătate de “capacitate”, cu străzi pline de măturători, dar și cu bistrouri pline de italieni bîndu-și în picioare espresso-ul. Apoi alta la amiază, plină de turiști, gălăgioasă și aglomerată, dar și cu străduțe lăturalnice umbroase și pline de farmec specific numai Romei – specific dat de arhitectura unică a caselor îngrămădite una-ntr-alta cu un iz de mijloc de secol, scăpate de bombardamentele din al doilea război, o Romă cu un soare puternic, cer albastru senin, mult crem-gri deschis de la marmura atotprezentă și multă culoare în piețele cu tablouri și încă o Romă seara, cu jocul de lumini și umbre la Colosseum, dîndu-ți fiori, cu lumini discrete pe străduțe înguste, exuberantă totuși prin marea de oameni ieșiți la terase, culoarea definitorie de această dată fiind roșul-bordeaux (scuzați) al vinului servit într-un cofer micuț.

…urmează o Romă auditivă, un freamăt fonic perpetuu caracterizează această metropola plină de mașini, motoscutere, autobuze, metrou pe dedesubt, apoi un freamăt lingvistic: Roma e vizitată anual de milioane de turiști din toate colțurile lumii , vorbind toate limbile posibile; grozava Piazza di Spania e un loc unde cred ca găsești cele mai multe naționalități adunate laolalta în Roma, și în general în lume, dar și restaurante-cafe stradale unde se adunș italienii din nou la un espresso la miezul zilei vorbind tare si gesticulînd dezinvolt spre a da mai multă fortă cuvintelor; existînd totodata și o Romă discretă din acest punct de vedere, Roma catedralelor și a bisericilor unde se aud doar sutanele preoților atingînd discret pămîntul și oameni șoptind, un freamăt cu sonorul redus la minimum, și totuși un freamăt, ca al frunzelor de toamnă pe un vînt slab; dar și o Romă complet silențioasă în locurile vaste unde vizitatorii sînt atît de dispersați, că nu se aude nimic, doar vreun avion străbătînd cerul (la Băile Romane de pildă)…

…și ar mai fi o Romă divizată între locuitorii ei, emigranți și turiști; unde cei dintîi își doresc să nu mai suporte un proces pervers pare-se de colonizare – venirea emigranților nu i-a prea bucurat, deși, în mod ironic, așa le-a început lor istoria care i-a făcut cunoscuți în toată lumea; emigranți pe care nu-i prea suferă, dar nu se știe nici cum s-ar descurca fără serviciile lor, emigranți care altfel încearcă să se adapteze locului și specificului, trăind cel mai adesea la periferie, cu șanse mai mici să se integreze cu adevărat. Iar turiștii – vor doar să trăiască cele cîteva zile la Roma după zicala “cînd ești la Roma, poartă-te ca romanii” (fără â din a)…

Un album despre culorile Romei se gaseste aici.

Povestea Aniţei Nandriş-Cudla, deportată 20 de ani în Siberia.

Satul Mahala, aflat în nordul Bucovinei, în apropiere de oraşul Cernăuţi, a fost invadat de ruşi la sfîrşitul lui iunie 1940. Era rezultatul tratatului Ribbentrop-Molotov, prin care ruşii închideau ochii la agresiunile Germaniei din vestul Europei, primind în schimb partea de est a continentului.
România pierdea atunci nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei (6340 kmp) şi Basarabia (44422 kmp).

Aniţa Nandriş-Cudla locuia în comuna Mahala, împreună cu soţul ei, ţăran înstărit, cei trei copii şi mama Aniţei. Comuna avea 6500 de locuitori. Aniţa era o femeie simplă, cu trei clase primare.
Era singura din familia Nandriş neşcolită. Fraţii ei au ajuns mai tîrziu ingineri, medici şi profesori universitari. Dar nu aceasta e povestea…

În iarna anului 1941, în februarie, o parte din tineretul comunei se hotărăşte să fugă în România, peste Prut. 300 de români sînt împuşcaţi în noaptea de 6 spre 7 februarie de grănicerii ruşi şi îngropaţi într-o groapă comună, săpată pe malul rîului. Cineva îi trădase. În vara aceluiaşi an, în noaptea de 12 spre 13 iunie, 602 persoane din sat sînt urcate intr-un tren şi deportate în Siberia. Cu cîteva zile înainte, fraţii Aniţei fugiseră în România. Soţul ei, naiv, s-a întors din drum, neputînd să-şi abandoneze gospodăria. La cîteva zile familia lui lua drumul Siberiei. El era deportat în alta zonă şi avea să moară în detenţie.

Aniţa, la 36 de ani, ajunge cu cei trei copii în Siberia. Viaţa pe care o va duce aici, timp de 20 de ani, reprezintă apogeul suferinţei prin care poate trece o fiinţa umană. Trăind sub limita existenţei o lungă perioadă (ani de zile a mîncat numai pîine raţionalizată, cîteva sute de grame pe zi, din care mai mult o dădea copiilor), a reusit să-şi salveze copiii de la extincţie. Cine mai poate înţelege astăzi fericirea unei femei care reuşeşte să coasă o pereche de pantaloni din nişte saci făcuţi rost “pe sub mînă”? Dar să torci lînă din blană de cîine? Sau să mergi în tundra siberiană şi să cauţi fructele unei plante minuscule, ca să-ţi scapi copiii de scorbut? Viaţa trăită de Aniţa Nandriş în Siberia depăşeşte, prin situaţiile limită, prin puterea de regenerare, curaj şi forţa de a merge mai departe, cam tot ce am citit sau văzut în materie de rezistenţă umană. Şi nu orice fel de rezistenţă. Aniţa a trevarsat cei 20 de ani cu demnitatea femeii simple, care nu cunoaşte altă cale. Copiii ei au crescut încetul cu încetul, au ajuns pescari şi au inţeles că orice efort de supravieţuire e inutil în lipsa adevărului: acela că fuseseră trimişi în Siberia abuziv. Ca urmare, dupa moartea lui Stalin, cînd în Rusia crimele acestuia începuseră să fie condamnate, Aniţa dă în judecată statul rus şi îşi cîştigă dreptul de a se întoarce acasă. Acasă fiind … tot în Rusia. Într-un sat populat de ruşi, în care casa ei era ocupată de ruşi. Şi au trecut alţi ani, în care, culmea, unul din baieţi, se întoarce de bună voia în Siberia, pentru a cîştiga banii necesari răscumpărării casei natale. Şi, exact dupa 20 de ani din noaptea deportării, în aceeaşi zi şi lună, în 1961, Aniţa intră în casa din care fusese smulsă cu 20 de ani in urmă.

În 1982 Aniţa aşterne pe hîrtie povestea vieţii ei. O poveste scrisă simplu, de o femeie care a vrut ca noi să ştim. Caietul a fost adus în România de un nepot şi trimis, dupa alti mulţi ani, editurii Humanitas care a publicat fantastica poveste.

Monica Lovinescu spunea că “după o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.” Dar cîţi au aflat oare de existenţa Aniţei Nandriş-Cudla?

Am primit autograful din titlu pe copertele discurilor Iris I si II cind inca eram un pustan. Locuiam intr-un orasel uitat de lume in care, totusi, Iris a concertat de doua ori, spre surprinderea multora. Plin de emotie, m-am dus in spatele scenei si l-am rugat pe Cristi sa-mi dea un autograf. Eram cu un prieten bun si el mare fan Iris. Cristi era foarte tinar, avea o geaca de piele, par foarte lung, iar pe scena nu statea o clipa. Ne-a zimbit si, putin uimit si el ca in bietul oras exista totusi fani adevarati, ne-a scris o scurta dedicatie.

In vara aceluiasi an si in vara urmatoare l-am revazut pe Cristi la Eforie Nord. Cinta la o terasa in fiecare seara si incingea publicul de la prima piesa, fara sa faca nimic special. Era doar sincer si foarte apropiat de cei tineri. Avea o energie iesita din comun, iar vocea sa inconfundabila iti dadea fiori. Cele doua veri, la Eforie, mi-au sapat cuvintul Iris in inima.

De atunci au trecut 22 de ani. Iris a scos multe alte albume si a cintat pentru milioane de oameni. Vocea lui Cristi si spiritul Iris au ramas neschimbate. Iris e o marca adevarata, un simbol al rockului neincatusat, al dorintei de libertate. Astazi Cristian Minculescu a albit, a trecut de 50 de ani si a ajuns in fata celui mai mare hop din viata sa. Depinde de o alta persoana si de o echipa de medici care sa-i redea sanatatea. Caci speranta, cu siguranta, o are. Si o avem toti cei care iubim Irisul si pe Cristi Minculescu!

La 4 km de Sibiu, in Dumbrava Sibiului, se afla muzeul “Astra” sau al civilizatiei populare traditionale din Romania. Pe o suprafata de 100 de hectare oameni cu har si pricepere au recreat o Romanie disparuta de citeva decenii. Sint adunate la un loc gospodarii complete, ateliere mestesugaresti, utilaje si instalatii de tot felul, culese din absolut toate zonele tarii.

Poti petrece linistit citeva zile mergind pe aleile care insumeaza mai mult de 10km si analizind in detaliu fiecare din cele peste 300 de constructii. Am fost la Dumbrava 3 ani la rind, fascinat de “oferta” muzeului: am descoperit acolo Romania inceputului de secol XX, pe cea a lui Moromete, am mai descoperit ca lemnul poate fi folosit in mult mai multe lucruri decit mi-as fi putut imagina, am simtit parca mai autentic citeva din esentele poporului pe care prea des il blamez in ultima vreme si, ca traitor in vacarmul cotidian urban, mi-am imaginat mai usor splendoarea linistii satului romanesc de acum citeva zeci sau sute de ani. Departe de a propune o imagine idilica despre satul romanesc, spatiul creat in Dumbrava Sibiului sintetizeaza obiectiv citeva elemente definitorii pentru sufletul romanesc: credinta, rosturile zilnice, anotimpurile si perceperea naturii, munca nesfirsita si relatiile dintre oameni, elementele simple ale vietii de zi cu zi. Si totul, cu o punere in scena absolut naturala.

N-am stiu pina sa merg in acest loc, de exemplu, cum poti pastra pestele fara sa se strice, o perioada indelungata. De obicei merg la Metro si ma uit foarte atent cind cumpar peste: intreb intotdeauna daca e proaspat si mai si verific aspectul exponatelor. N-as cumpara un peste mai vechi de 2-3 zile, sa zicem. Dar ce-ati zice de unul care sa stea la “umbra” vreo citeva saptamini? In Delta, fiecare cherhana avea o “ghetarie”, adica un urias frigider artizanal: o coliba sapata in pamint, cu acoperis gros de paie, usa extrem de mica, pe nord, in care se puneau straturi de paie, gheata si peste la pastrare. Pestele rezista intr-un astfel de depozit vreme indelungata fara sa se strice. Acum, la magazin, dupa 3 zile e bun de aruncat.

In judetul Tulcea, pe la inceputul anilor 1900, se aflau in functiune aproape 450 de mori de vint. Citeva au fost demontate si refacute in cadrul muzeului. Altfel, cu siguranta, n-am fi stiut niciodata ca in Romania s-a folosit forta vintului sute de ani. Prima moara de vint e atestata din 1585! Morile acestea erau folosite la macinat. Constructii ingenioase, ele constau dintr-un pivot central de lemn (de fapt totul era din lemn la ele) si o casa construita in jurul pivotului. Casa se putea roti astfel incit palele moristii sa fie orientate pe directia vintului. Rotirea lor punea in miscare un mecanism de roti dintate cu ajutorul carora de macinau cerealele. Astazi toata povestea aceasta poarta un nume pompos, energie eoliana, costa enorm, arata monstruos si inca nu e rentabila in Romania.

Sint multe povesti interesante pe care le poti afla doar mergind acolo. Cu siguranta nu te vei intoarce mai sarac!

PS. mai multe imagini din muzeu sint aici.

CANGRÉNĂ, cangrene, s.f. Distrugere sau putrezire a unei părţi din ţesuturile unui organism. DEX ’98.

Romania arata, in ultimii ani, ca un organism cu multiple cangrene. Ele au evoluat incet, incet, din stadiul de rana singerinda in ’89, in cel de tesut semi-vindecat, dar care in interior si-a continuat degradarea. Astazi, rezultatul acestor cangrene erupe in forta. E o ironie a sortii ca tocmai intr-o zi in care Romania cistiga un “mare” proces la Haga, pentru drepturile de exploatare a unor presupuse zacaminte aflate in jurul Insulei Serpilor, adica, cu alte cuvinte, Romania isi mareste teritoriile, eu sa vorbesc de cangrene si amputari. Clarificarea e simpla: actul semnat astazi la Haga nu are nici un fel de importanta pentru mine. Romania poate cistiga economic din aceasta afacere. De fapt nu Romania, ci grupurile de interese si marii petrolisti. Noi nu vom cistiga nimic. As fi mult mai bucuros sa stiu ca nordul Bucovinei sau Moldova s-ar reintregi. Sau ca vom avea si noi vreodata un presedinte care sa ridice raspicat, la Moscova, problema recuperarii tezaurului.
Dar acestea sint alte povesti…

Crimele de la Brasov de saptamina trecuta au dat startul unor demascari si investigatii, ce scot la iveala lucruri incredibile ce se petrec in justitia romaneasca. Procurori fraternizind cu criminali periculosi, politisti frecventind aceleasi locuri de distractie cu aceeasi criminali, eliberarea temporara a unor tilhari de catre doctori orbi sau la fel de impostori, judecatori zimbitori la pronuntarea deciziilor de eliberare a unor oameni cu sentinte de zeci de ani, marturii mai mult sau mai putin adevarate, ministri de interne care nu rezista in functie mai mult de citeva zile, tot tabloul acesta sinistru e apogeul putreziciunii din viata romaneasca.

Daca acum citeva luni asistam perplex la votul parlamentarilor pentru protejarea colegilor cu grave dosare de urmarire penala, astazi aflam ca adevarati criminali se plimba liberi pe strada si asta cu acordul tuturor partilor implicate intr-un proces: medic-procuror-politist-judecator. Craiova de acum citeva luni, cind un mare sef mafiot a fost omorit, a dat startul imaginilor “naturaliste” din Romania adevarata si profunda.

Domnul Basescu ne promitea acum 5 ani ca Romania va arata altfel la sfirsitul mandatului sau. Si a avut dreptate. Numai ca nu in sensul pe care il vroiam cu totii: Romania e epuizata dupa 5 ani in care, dupa jaful PSDului a urmat cel al fostei coalitii DA. Nimic n-a ramas neatins de boala, de la patrimonii de mare valoare batjocorite la oameni impuscati in mijlocul strazii. Acesta e bilantul unui presedinte care, peste citeva luni, o sa ne cerseasca din nou voturile. Dar nu mai e nimic de “desavirsit” in Romania, domnule Basescu!

Sintagma “eroul necunoscut” nu mai are nicio valoare pentru generatia mea. A fost cindva folosita, dar foarte demult. Si avea un sens atunci; cind Romania numara sute de mii de ostasi pierduti in razboaiele de independenta si mondiale. Spiritul eroic, la acea vreme, era in strinsa legatura cu notiunea de patrie. Intre timp patriotismul a disparut si, odata cu el, si eroii mai mari sau mai mici. De zeci de ani nu mai auzim decit de eroi americani, in filme grandioase, in care un neica-nimeni salveaza planeta sau macar orasul natal.

Acum doua zile s-a intimplat la Brasov o drama. Un barbat care mergea la o farmacie asista la o crima, in mijlocul unei strazi: un individ impusca doua persoane si fuge cu o geanta furata. Barbatul care vazuse scena, fara sa pregete, o ia la fuga dupa agresor. Cind sa-l prinda, urmaritul se intoarce si-l impusca.

Omul acesta, care a murit incercind sa prinda un criminal, e un model complet atipic in societatea romaneasca. In general fugim cit mai departe de astfel de scene. Asistam nesimtiti la scene de violenta pe strada si nu ne bagam. Avem iubite, copii, familii, evitam problemele. Solidaritatea umana e doar la bine. Omul acesta a procedat exact pe dos. Acceptam ca lasitatea e buna cind e vorba de pielea mea. Ma durea, dar traiam cu asta si nu aveam ce face. Dintr-o data apare un erou din multimea amorfa si-mi dau seama ca omul acesta e mai bun (sau… a fost) decit mine si toti oamenii pe care-i cunosc. Pentru ca noi n-am fi facut asta. Nu mai conteaza nimic altceva, in fond. E vorba doar de gestul crestinesc, primar chiar, de a-ti ajuta aproapele cind trebuie.

Un sfirsit… e un inceput!

Odata cu aducerea civilizatiei si la noi in tara, caii adevarati incep sa se arate mai rar. Altadata omniprezenti in viata de zi cu zi, astazi nu prea mai ai sansa sa vezi cai chiar oriunde. Bine, acum caii se numara sub capote, cu sutele, si fiecare barbat adevarat face orice numai sa aiba cit mai multi. Caii adevarati, insa, sint mai greu de gasit. Taranul inca mai are caruta si cai, desi si aici masina a cam inlocuit celebra pereche. Strainii inca surid binevoitori la vederea carutelor pe drumurile europene romanesti, dar acest lucru parca nu mai e chiar atit de des intilnit. Incetul cu incetul caruta si calul dispar. N-ar trebui sa uitam ca, totusi, calul e animalul care a facut “istorie”. El a participat la toate marile batalii, a arat ogoare, a traversat ape, a carat poveri uriase, totul cu un atasament extraordinar fata de omul care-l avea in grija. Calul apare astazi doar la cursele de obstacole, aranjat nevoie mare sau primprejurul pensiunilor turistice pe post de “entertainer”.

De curind am dat de o stire care m-a bucurat, cumva. In padurea Letea inca mai sint cai salbatici. Sau…salbaticiti. Caci, pe vremuri, au avut probabil un stapin. Ar fi, cica, vreo citeva mii, care cam strica planurile plantatorilor de arbori din respectabila padure. Totusi, chiar si asa, nu pot sa nu ma bucur ca mai e un loc in Romania unde gasesti cai salbatici. Stirea era cumva umflata, incercind sa sugereze ca solutia ultimativa ar fi impuscarea lor, ocolul silvic din zona fiind profund indignat de faptul ca-si pierdea puietii nou plantati. Acuma ma intreb si eu, oare iarba n-o mai fi buna pentru cai de se hranesc cu “bete” de pomi nou plantati? Sau poate s-ar dori vreo vinatoare organizata sau vinzarea unor permise oaspetilor din Austria si Germania? Cine stie…

Pina una alta, am gasit citeva fotografii cu cai si m-am bucurat de ele. Sper ca si voi…